Decizia CCR nr. 268/2022Punctul 7

7. De asemenea, autorul excepției susține, în esență, că dispozițiile art. 3 alin. (3) și (6) și ale art. 346 alin. (7) din Codul de procedură penală încalcă principiile fundamentale privind legalitatea, egalitatea în fața legii, accesul liber la justiție, dreptul la un proces echitabil, înfăptuirea justiției și dreptul la un recurs efectiv, în măsura în care permit menținerea în completul de judecată pe fond a judecătorului de cameră preliminară care a luat cunoștință de probatoriile excluse pentru motive de nelegalitate. În acest sens, arată că, prin Decizia nr. 663 din 11 noiembrie 2014, paragraful 19, Curtea Constituțională a reținut că - în ceea ce privește posibilitatea judecătorului de cameră preliminară competent să se pronunțe asupra legalității trimiterii în judecată de a exercita, potrivit art. 346 alin. (7) din Codul de procedură penală, și funcția de judecată în cauză - o astfel de competență nu este de natură a afecta dispozițiile constituționale referitoare la dreptul la un proces echitabil, deoarece, dimpotrivă, este în interesul înfăptuirii actului de justiție ca același judecător care a verificat atât competența și legalitatea sesizării, cât și legalitatea administrării probelor și a efectuării actelor de către organele de urmărire penală, să se pronunțe și pe fondul cauzei. Autorul excepției consideră însă că Decizia nr. 663 din 11 noiembrie 2014 a fost nuanțată, dacă nu chiar modificată parțial de Decizia nr. 22 din 18 ianuarie 2018. Apreciază, totuși, că poate fi folosit raționamentul expus în aceeași Decizie nr. 663 din 11 noiembrie 2014, prin care Curtea a constatat caracterul constituțional al dispozițiilor art. 341 alin. (7) pct. 2 lit. c) teza finală din Codul de procedură penală, potrivit cărora în cazul procedurii referitoare la soluționarea plângerilor împotriva soluțiilor de neurmărire sau netrimitere în judecată, admițând plângerea, judecătorul de cameră preliminară trimite dosarul spre repartizare aleatorie. Această soluție ar fi de natură să evite posibilitatea ca un judecător care a luat contact în mod direct cu probe excluse din dosar pentru motive de nelegalitate să judece în fond aceeași cauză, situație în care este imposibil ca opinia sa finală, la sfârșitul cercetării judecătorești, să nu fi fost influențată, chiar și numai în parte, de probele declarate nule cu care a luat contact în faza camerei preliminare. Susține că numai în acest mod poate fi consacrat și întărit principiul separării funcțiilor judiciare, cu atât mai mult cu cât, cel puțin la nivel formal, „funcția de verificare a legalității trimiterii ori netrimiterii în judecată“ și „funcția de judecată“ sunt distinct prevăzute de dispozițiile art. 3 alin. (1) din Codul de procedură penală, chiar dacă această soluție este mai apropiată de forma inițială a codului, care instituia de plano o incompatibilitate a exercitării de către aceeași persoană a funcției de judecător de cameră preliminară și de judecător de fond în aceeași cauză. Astfel, fără a intra sub „tirania aparenței“ - așa cum a definit doctrina prezumția lipsei de imparțialitate a judecătorului de cameră preliminară în activitatea sa de judecare a fondului -, consideră că cel puțin în situația particulară în care judecătorul de cameră preliminară a intrat în contact cu probe de a căror existență judecătorul de fond nu trebuie să știe pentru a judeca imparțial cauza, judecătorul de cameră preliminară nu poate fi una și aceeași persoană cu judecătorul de fond, ceea ce ar da efectivitate principiului separației funcțiilor judiciare. ...