Decizia CCR nr. 229/2022Punctul 10

10. În cazul particular al unei victime a unui fapt ilicit care a pierdut complet starea de conștiență, doctrina românească a apreciat încă din 2001 că argumentele avansate de practica judiciară pentru a acorda daune morale acesteia (anume faptul că nu e sigur că și în starea vegetativă în care se află nu ar putea resimți suferința) nu conving că, în definitiv, cei care vor profita de indemnizație nu ar fi părinții victimei, care oricum trebuie să îngrijească permanent victima inconștientă. În această situație s-a arătat că ar fi mai firesc să se recunoască un drept la despăgubiri morale acestor victime indirecte, pentru repararea propriului prejudiciu moral suferit în fiecare zi în care îngrijesc o persoană inconștientă pe care, în absența faptului cauzator de prejudicii, ar fi putut să o aibă ca un membru deplin al familiei. Abia în cazul în care victima directă este vătămată grav și iremediabil rudele apropiate pot fi considerate a suferi un prejudiciu moral propriu, căci nu numai că suferă din pricina pierderii unui membru apropiat al familiei, dar suferă și pentru că au pierdut ele șansa de a duce o viață normală o anumită perioadă de timp (dacă prejudiciul sănătății victimei directe este limitat în timp) sau pentru tot restul vieții victimei directe (dacă prejudiciul suferit de aceasta este pe viață). Într-o astfel de situație, „nedreptatea nu constă în a lipsi victima, rămasă inconștientă total și definitiv, de repararea unui prejudiciu moral grav, pe care ea - poate - nu îl resimte, ci tocmai în a elibera de orice obligație pe autorul unui prejudiciu atât de grav“^12. Astfel, prejudiciul moral în situațiile evocate mai sus este resimțit nu doar de victima directă, ci, în egală măsură, și de persoanele apropiate respectivei victime directe care este redusă la o stare vegetativă. ^12 A se vedea Ilie Urs, op.cit, p. 140: ...