Decizia CCR nr. 205/2022Punctul 23

23. Curtea reține că definiția generală a infracțiunii, cuprinsă în prevederile art. 15 alin. (1) din Codul penal, evidențiază cele patru trăsături esențiale, comune tuturor infracțiunilor, și anume: fapta să fie prevăzută de legea penală; fapta să fie săvârșită cu vinovăție; fapta să fie nejustificată și fapta să fie imputabilă persoanei care a săvârșit-o. Aceste trăsături esențiale ale infracțiunii nu trebuie confundate cu elementele constitutive ale fiecărei infracțiuni în particular. Atât timp cât regula de conduită descrisă de norma de incriminare este respectată, infracțiunea nu îmbracă decât un aspect formal și ipotetic, însă, în momentul în care legea este nesocotită prin săvârșirea unei fapte ce corespunde descrierii din textul incriminator, infracțiunea devine un ilicit concret. Așadar, infracțiunea concretă este fapta săvârșită, în mod efectiv, în condițiile descrise în norma incriminatoare a infracțiunii abstracte. Or, autorul excepției nu face distincție între infracțiunea ca faptă abstractă, respectiv descrierea pe care legiuitorul o face în conținutul incriminării, și infracțiunea ca faptă concretă, adică fapta săvârșită în mod efectiv, în condițiile cuprinse în descrierea faptei abstracte și care este reținută, prin rechizitoriu, în sarcina inculpatului - și, de aici, confuzia între sintagma „fapta prevăzută de legea penală“, utilizată în Codul penal, pe de o parte, și sintagma „fapta reținută în sarcina inculpatului“ din dispozițiile art. 328 alin. (1) fraza întâi din Codul de procedură penală. ...