Decizia CCR nr. 845/2021Punctul 19

19. Din analiza conținutului normativ al acestor două texte cuprinse în Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 27/2006, Curtea observă că art. 22 instituie dreptul la locuință de serviciu al magistraților, iar art. 23 prevede dreptul la compensarea chiriei, în ipoteza în care magistraților nu li s-a acordat locuință de serviciu, situație în care se aplică aceeași condiție sine qua non de acordare a dreptului, și anume aceea ca, „în localitatea unde își desfășoară activitatea, magistratul, soțul/soția sau copiii aflați în întreținerea lor să nu beneficieze de locuință proprietate personală ori să nu li se fi atribuit locuință de către autoritățile administrației publice locale“. Curtea constată că dreptul magistraților la locuință de serviciu sau, în cazul în care aceasta nu poate fi asigurată, la compensarea chiriei nu este un drept constituțional, ci este un drept stabilit de lege, un beneficiu acordat magistraților în virtutea statutului lor. Având în vedere natura juridică a acestui drept, legiuitorul este în măsură să stabilească și condițiile de acordare a acestuia, evident cu respectarea principiilor și prevederilor constituționale. Or, condiția de a nu avea o locuință proprietate personală în localitatea unde își desfășoară activitatea - condiție impusă pentru acordarea dreptului la locuință de serviciu - reprezintă o limită firească impusă de legiuitor, ținând cont de scopul pentru care a fost instituit acest drept, și anume asigurarea pentru magistrat a unei locuințe în localitatea unde acesta își desfășoară activitatea. Faptul că dispozițiile art. 22 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 27/2006 prevăd această condiție de acordare a dreptului magistraților la locuință de serviciu nu încalcă nicio prevedere constituțională. ...