Decizia CCR nr. 811/2021Punctul 4

4. Se susține, în esență, că dispozițiile art. 148 alin. (4) din Constituție reglementează atât supremația dreptului Uniunii Europene, cât și obligația statului de a garanta, prin autoritățile sale, aplicarea efectivă a dreptului european, confirmând astfel drepturile particularilor ce derivă din această legislație. Se susține însă că la nivel național nu există niciun remediu procedural prin care o dispoziție de drept european din domeniul dreptului penal substanțial să poată fi aplicată de către instanțele naționale, în ipoteza invocată în prezenta cauză. Se arată că, în prezent, cauza în care a fost invocată excepția de neconstituționalitate se află pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție și că apărarea făcută de autorul excepției în fața instanței supreme are în vedere, printre altele, și neconformitatea normei de incriminare prevăzute de art. 23 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 77/2009 privind organizarea și exploatarea jocurilor de noroc cu cea prevăzută la art. 56 din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene ce reglementează libertatea prestării serviciilor. Se susține că și Curtea de Justiție a Uniunii Europene s-a pronunțat cu privire la o soluție juridică similară din Austria, apreciind că o normă de incriminare nu este conformă cu dreptul Uniunii Europene dacă nu este respectat principiul proporționalității și dacă acea incriminare nu este justificată de interese generale obiective, cum ar fi protecția jucătorilor sau reducerea dependenței de jocuri de noroc. Se arată că situația este similară în dreptul nostru național și că, desigur, aceasta este o chestiune pe care trebuie să o verifice instanța de fond. Se arată însă că, dacă în urma acestei evaluări, instanța națională ajunge la concluzia că norma de incriminare în vigoare la nivel național nu este conformă cu dreptul penal substanțial al Uniunii Europene, aceasta nu are la dispoziție o soluție prin care să valorifice dreptul Uniunii Europene. Se susține că, într-o astfel de situație, soluția este înlăturarea de la aplicare a normei neconforme, însă această sintagmă („fapta nu este prevăzută de legea penală“) trebuie interpretată de instanța națională în temeiul principiului autonomiei procedurale a statului membru. Dacă statul membru aplică acest principiu, dar nu are la dispoziție nicio normă procedurală prin care judecătorul să poată înlătura de la aplicare norma juridică în cauză, el este obligat să pronunțe una dintre soluțiile pe care le prevede art. 16 din Codul de procedură penală. Se arată că sintagma „fapta nu este prevăzută de legea penală“, indiferent de metoda de interpretare aplicată, nu pare să prevadă și ipoteza în care fapta este prevăzută de legea penală națională, dar aceasta din urmă nu este conformă cu dreptul Uniunii Europene. Pentru aceste motive, se susține că dispozițiile art. 16 din Codul de procedură penală sunt neconstituționale, nefiind în acord cu prevederile art. 148 din Constituție, în măsura în care se interpretează că nu prevăd și ipoteza normei penale naționale care nu este în acord cu dispozițiile dreptului Uniunii Europene, întrucât, într-o interpretare contrară supremației dreptului european, respectiv drepturile particularilor derivate din dreptul Uniunii Europene, rămân doar afirmate în cadrul constituțional existent și în jurisprudență, fără ca părțile procesului penal să poată beneficia în mod concret și efectiv de o soluție de achitare întemeiată pe prevederile art. 16 alin. (1) lit. b) din Codul de procedură penală, cu această motivare. ...