Decizia CCR nr. 615/2021Punctul 5

5. Se mai invocă cele statuate de Curtea Constituțională în Decizia nr. 136 din 3 martie 2021, precitată, referitoare la faptul că, atunci când acuzația în materie penală adusă nu a fost aptă să răstoarne prezumția de nevinovăție, acțiunea inițială a statului nu poate fi calificată decât ca o faptă nejustificată și, în consecință, ilicită, care angajează răspunderea sa delictuală, în temeiul art. 1.349 din Codul civil. Astfel, se arată că răspunderea statului pentru prejudiciile cauzate prin erori judiciare este o problemă de drept mult mai dificilă decât orice altă formă de răspundere civilă delictuală, iar soluționarea acesteia nu se poate face exclusiv prin intermediul unor căi devolutive de atac. Se mai invocă, în acest sens, jurisprudența Curții Constituționale prin care s-a reținut că recursul este o cale de atac extraordinară, iar nu excepțională, arătându-se că excluderea de la această cale de atac a litigiilor privind repararea prejudiciilor cauzate prin erori judiciare nu are nicio rațiune obiectivă. Invocă cele statuate de Curte în Decizia nr. 136 din 3 martie 2021, precitată, potrivit cărora statul este obligat să garanteze dreptul la despăgubiri ca urmare a unei privări de libertate dispuse în cursul procesului penal, indiferent de temeiul generator al răspunderii sale, respectiv caracterul nedrept sau nelegal al măsurii privative de libertate. Or, se arată că nu există nicio justificare a împrejurării ca o persoană care solicită repararea prejudiciului cauzat printr-o eroare judiciară să se afle într-o situație mai puțin bună decât o altă persoană care solicită repararea prejudiciului cauzat printr-o altă faptă ilicită. În același sens, mai arată că unele instanțe judecătorești, în lipsa unei căi de atac împotriva hotărârilor pe care le pronunță, absolutizează anumite prezumții, inclusiv aceea a lipsei de vinovăție a statului, astfel încât este necesară existența căii de atac a recursului. ...