Decizia CCR nr. 422/2021Punctul 6

6. În motivarea excepției de neconstituționalitate se arată, în esență, că, în practica sa constantă, Curtea Constituțională a stabilit că atât considerentele, cât și dispozitivul deciziilor sale sunt general obligatorii, potrivit dispozițiilor art. 147 alin. (4) din Constituție, și se impun cu aceeași forță tuturor subiectelor de drept. Se invocă Decizia Curții Constituționale nr. 369 din 30 mai 2017 și se arată că, din lecturarea considerentelor acestei decizii, rezultă că, în aprecierea instanței de contencios constituțional, în materie de competență, regula este că Înalta Curte de Casație și Justiție judecă recursul, iar în mod excepțional, în cazuri anume prevăzute de lege, recursul se judecă de instanța ierarhic superioară. Cauza pendinte nu este o situație de excepție, astfel încât recursul este, conform considerentelor deciziei Curții Constituționale, de competența Înaltei Curți de Casație și Justiție. Prevederile legale criticate dispun obligativitatea hotărârii Înaltei Curți de Casație și Justiție de declinare a competenței pentru instanța inferioară, însă, în speță, o astfel de hotărâre este contrară unei decizii de admitere a instanței de contencios constituțional, ambele fiind obligatorii pentru instanța de judecată. Astfel, se apreciază că dispozițiile art. 135 alin. (2) din Codul de procedură civilă sunt neconstituționale în măsura în care se interpretează că hotărârea Înaltei Curți de Casație și Justiție este obligatorie pentru instanța inferioară, chiar și în cazul în care această hotărâre este contrară unei decizii de admitere a excepției de neconstituționalitate, pronunțată anterior de Curtea Constituțională a României. Totodată, se mai arată că data publicării deciziei Curții Constituționale (Decizia nr. 369 din 30 mai 2017) are relevanță exclusiv asupra admisibilității/ inadmisibilității recursului, iar nu cu privire la competența de soluționare a acestei căi de atac extraordinare, competență pe care legiuitorul a dat-o în mod expres instanței supreme. ...