Decizia ÎCCJ nr. 11/2021 (RIL)Punctul 2

2. Examenul jurisprudențial Problematica juridică supusă analizei și interpretării unitare decurge din evidențierea în cererea de recurs în interesul legii a două orientări jurisprudențiale: 2.1. Într-o primă orientare a practicii, s-a considerat că instanța învestită cu judecarea unor acțiuni sau inacțiuni ce constituie acte materiale care intră în conținutul unei infracțiuni continuate pentru care anterior s-a pronunțat o hotărâre de condamnare definitivă nu poate face aplicarea art. 37 din Codul penal în cursul judecății, astfel că va aplica o pedeapsă doar cu privire la actele materiale care fac obiectul judecății, urmând ca persoana condamnată să formuleze o cerere de modificare a pedepsei, în temeiul art. 585 alin. (1) lit. d) din Codul de procedură penală, după rămânerea definitivă a celei de-a doua hotărâri. Instanțele de judecată care au îmbrățișat această orientare jurisprudențială au apreciat că, în lipsa unei dispoziții procedurale similare celei prevăzute de art. 335 din Codul de procedură penală din 1968, nu pot recalcula pedeapsa în conformitate cu art. 37 din Codul penal deoarece nu sunt abilitate de lege să desființeze hotărârea definitivă de condamnare, să dispună reunirea cauzelor și să aplice o pedeapsă unică pentru toate actele materiale ce intră în conținutul aceleiași infracțiuni continuate. Aceste instanțe au considerat că modificarea pedepsei, în sensul stabilirii unei pedepse unice, poate opera exclusiv în faza de executare, chiar și în situația în care legea penală mai favorabilă este Codul penal din 1969. ... 2.2. Într-o a doua orientare a practicii, instanțele de judecată au considerat că se impune aplicarea dispozițiilor art. 37 din Codul penal ori de câte ori se constată că obiectul judecății este constituit din acte materiale care intră în conținutul unei infracțiuni unice continuate pentru care inculpatul a fost condamnat definitiv. În argumentarea acestor soluții s-a arătat că lipsa unei prevederi procesuale similare celei cuprinse în art. 335 din Codul de procedură penală din 1968 nu constituie un impediment în aplicarea tratamentului sancționator prevăzut de lege, respectiv recalcularea și stabilirea unei pedepse unice pentru toate actele materiale care intră în conținutul aceleiași infracțiuni continuate. Astfel, scopul urmărit de legiuitor a fost eliminarea procedurii reglementate de art. 335 din Codul de procedură penală din 1968 privind extinderea acțiunii penale pentru alte acte materiale, nu și acela de a împiedica recalcularea pedepsei potrivit art. 37 din Codul penal. Totodată, s-a susținut că a considera că modificarea pedepsei nu poate interveni decât în faza de executare ar face inaplicabile dispozițiile art. 37 din Codul penal privind tratamentul sancționator al infracțiunii continuate, iar stabilirea unei pedepse unice într-o astfel de ipoteză ar presupune formularea unei cereri ulterior rămânerii definitive a hotărârii, în faza de executare. Mai mult, modificarea pedepsei subsecvent rămânerii definitive a hotărârii de condamnare este prevăzută și în alte situații care reclamă aplicarea unui tratament sancționator pentru întreaga activitate infracțională, cum ar fi concursul de infracțiuni, practica judiciară fiind unanimă în aplicarea dispozițiilor art. 39 din Codul penal de instanța învestită cu judecarea unei infracțiuni concurente, chiar în lipsa unei dispoziții procesuale în acest sens. ... ...