Decizia ÎCCJ nr. 11/2021 (RIL)Punctul 4

4. Opiniile exprimate de specialiști În considerarea art. 473 alin. (5) din Codul de procedură penală, specialiștii din cadrul Universității București, Universității Babeș-Bolyai din Cluj-Napoca, Universității Alexandru Ioan Cuza din Iași și Universității de Vest din Timișoara, precum și Direcției legislație, studii, documentare și informatică juridică a Înaltei Curți de Casație și Justiție au fost solicitați să exprime un punct de vedere asupra chestiunii de drept soluționate diferit. 4.1. În punctul de vedere transmis, Facultatea de Drept din cadrul Universității Babeș-Bolyai din Cluj-Napoca a opinat în sensul că aplicarea art. 37 din Codul penal poate fi dispusă de instanța învestită cu judecarea altor acțiuni sau inacțiuni care intră în conținutul aceleiași infracțiuni continuate pentru care anterior s-a pronunțat o condamnare definitivă. În susținerea punctului de vedere, pornind de la constatarea că dispozițiile Codului penal pot fi izvor al dreptului procesual penal, s-a precizat că art. 37 din Codul penal nu reprezintă o normă autonomă de drept penal material, în sensul că reglementează un drept potențial ce nu poate fi pus în aplicare în lipsa unei norme exprese de procedură. Astfel, din modul de redactare a dispozițiilor art. 37 din Codul penal, s-a apreciat că poate fi determinată modalitatea de recalculare a pedepsei pentru infracțiunea continuată și pentru cea complexă, atât sub aspect substanțial, cât și sub aspect procedural. Totodată, s-a susținut că pentru aplicarea art. 37 din Codul penal nu prezintă relevanță faptul că în conținutul actualului Cod de procedură penală nu mai este reglementată posibilitatea extinderii acțiunii penale pentru alte acte materiale în faza de judecată, extinderea acțiunii penale nefiind necesară în considerarea faptului că acțiunea penală a fost declanșată și exercitată până la epuizare în cauza în care s-a pronunțat o hotărâre definitivă de condamnare. În concret, art. 335 alin. (2) din Codul de procedură penală din 1968 reglementa procedura de reunire a cauzelor în ipoteza menționată la art. 37 alin. (3) din același cod care prevedea expres că, în cazul infracțiunii continuate sau în orice alte cazuri când două sau mai multe acte materiale alcătuiesc o singură infracțiune, „cauzele trebuie să fie reunite întotdeauna“. Aceste prevederi din vechea reglementare nu au corespondent în actuala reglementare, motiv pentru care lipsa unor dispoziții procesuale similare în conținutul actualului Cod de procedură penală nu justifică excluderea aplicabilității art. 37 din Codul penal în faza de judecată. S-a arătat că în legătură cu hotărârea definitivă anterioară nu se pune problema reunirii, în contextul în care nu se mai poate vorbi de exercitarea acțiunii penale cu privire la actele materiale pentru care s-a pronunțat o hotărâre definitivă. De altminteri, în ipoteza aplicării art. 37 din Codul penal, rezolvarea cauzei nu se realizează în doi timpi, ci în mod unitar, prin sentința pronunțată asupra fondului cauzei, la fel cum se întâmplă în situația contopirii pedepselor pentru infracțiuni concurente, potrivit art. 40 din Codul penal sau în cazul stabilirii pedepsei în caz de recidivă. În ce privește efectele aplicării art. 37 din Codul penal în faza de judecată, s-a susținut că se impune desființarea hotărârii definitive anterioare de condamnare. Desființarea dispusă ca urmare a aplicării art. 37 din Codul penal este însă una atipică, pentru că ea nu are aptitudinea să producă consecințe similare celor ce se produc în urma desființării sau casării hotărârii definitive ca urmare a admiterii unei căi extraordinare de atac. Astfel, prima hotărâre definitivă se bucură în continuare de autoritate de lucru judecat nu doar cu privire la existența faptei penale, a persoanei care a săvârșit-o și a vinovăției acesteia, ci și cu privire la cuantumul sau durata pedepsei aplicate, dat fiind că art. 37 din Codul penal condiționează recalcularea pedepsei de pedeapsa stabilită anterior. În concret, în cazul aplicării art. 37 din Codul penal, desființarea hotărârii va opera în ceea ce privește aspectele care privesc individualizarea judiciară a pedepsei și individualizarea modalității de executare a pedepsei, limita minimă impusă instanței care procedează la recalculare fiind pedeapsa pronunțată anterior. Într-o astfel de interpretare nu se poate pune problema încălcării principiului ne bis in idem, în condițiile în care ultima judecată este circumscrisă limitelor și obiectului judecății, astfel cum sunt stabilite prin rechizitoriu, prin prisma aspectelor care privesc existența faptei, a persoanei care a săvârșit-o și a vinovăției acesteia. Nu în ultimul rând s-a susținut că aplicarea art. 37 din Codul penal în cadrul judecății se impune din rațiuni de echitate, recalcularea pedepsei trebuind să îl aducă pe condamnat într-o situație identică sau cât mai apropiată de cea în care s-ar fi aflat dacă ar fi fost judecat la același moment pentru toate acțiunile din structura infracțiunii continuate. Descoperirea la momente diferite a acestor acțiuni/inacțiuni și instrumentarea succesivă a cauzelor referitoare la ele nu sunt împrejurări imputabile autorului și nu trebuie să constituie temeiuri pentru o agravare a situației sale. Totodată, s-a susținut că amânarea aplicării art. 37 din Codul penal pentru faza de punere în executare a hotărârilor definitive este de natură să afecteze justa înfăptuire a actului de justiție și credibilitatea justiției în materie penală. Un ultim argument invocat în susținerea opiniei formulate se întemeiază pe faptul că ipotezele vizate de art. 37 din Codul penal și de art. 585 alin. (1) lit. d) din Codul de procedură penală sunt diferite: prima presupune un proces penal pendinte, cea de-a doua se referă la situația în care subsecvent rămânerii definitive a unor hotărâri definitive se constată că acestea vizează „acte care intră în conținutul aceleiași infracțiuni“. ... 4.2. Centrul de Cercetări în Științe Penale - Facultatea de Drept din cadrul Universității de Vest din Timișoara, în punctul de vedere comunicat, a susținut că aplicarea art. 37 din Codul penal poate fi dispusă de instanța învestită cu judecarea altor acțiuni sau inacțiuni care intră în conținutul aceleiași infracțiuni continuate pentru care anterior s-a pronunțat o condamnare definitivă. În fundamentarea acestei opinii, ca argument de principiu au fost invocate dispozițiile art. 1 alin. (2) din Codul de procedură penală potrivit cărora: „Normele de procedură penală urmăresc asigurarea exercitării eficiente a atribuțiilor organelor judiciare (...).“, text ce constituie un îndreptar pentru aplicarea normelor de procedură penală în spiritul lor. O exercitare eficientă a atribuțiilor instanței de judecată este posibilă numai în cazul în care aceasta ar avea posibilitatea ca, în ipoteza învestirii cu judecarea actelor noi din structura unei infracțiuni continuate, să procedeze la desființarea hotărârii definitive, urmată de judecarea inculpatului pentru toate actele materiale, în temeiul art. 37 din Codul penal. Un al doilea argument l-a constituit faptul că din interpretarea literară a textului rezultă că aplicarea tratamentului sancționator al infracțiunii continuate se face la momentul judecării inculpatului pentru acțiuni sau inacțiuni care intră în conținutul aceleiași infracțiuni, nefiind prevăzută nicio limită privind faza procesuală. S-a mai arătat că acceptarea opiniei contrare ar conduce la existența a două hotărâri judecătorești definitive pentru acte materiale diferite ce intră în structura aceleiași infracțiuni, urmând ca ulterior persoana condamnată să solicite modificarea potrivit dispozițiilor art. 585 din Codul de procedură penală, situație ce conduce atât la încărcarea instanțelor de judecată, cât și la obligarea condamnatului să obțină aplicarea dispozițiilor art. 35-37 din Codul penal prin intermediul unui nou proces. Mai mult, există posibilitatea trecerii unui interval de timp semnificativ de la momentul rămânerii definitive a celei de-a doua hotărâri de condamnare și până la stabilirea unei pedepse unice pe calea contestației la executare, interval în care condamnatul ar putea să execute o pedeapsă mai mare decât cea aplicată ulterior, o parte din pedeapsa efectiv executată putând rămâne fără suport legal. Totodată, dacă s-ar accepta că pedeapsa poate fi modificată numai în faza de executare, potrivit art. 585 din Codul de procedură penală, s-ar putea ajunge în situația în care anumite persoane condamnate, care nu solicită modificarea pedepselor, să execute o pedeapsă mai mare decât cea care ar rezulta potrivit dispozițiilor care reglementează tratamentul sancționator al infracțiunii continuate. ... 4.3. Direcția legislație, studii, documentare și informatică juridică a Înaltei Curți de Casație și Justiție, în punctul de vedere comunicat, a susținut că aplicarea dispozițiilor art. 37 din Codul penal poate fi dispusă numai de instanța competentă, învestită în temeiul art. 585 alin. (1) lit. d) din Codul de procedură penală, după rămânerea definitivă a hotărârilor de condamnare pentru acțiunile sau inacțiunile care intră în conținutul aceleiași infracțiuni continuate. În susținerea acestui punct de vedere s-a arătat că unicul mecanism procedural, prin intermediul căruia se realizează aplicarea dispozițiilor art. 37 din Codul penal, este reglementat în dispozițiile art. 585 alin. (1) lit. d) din Codul de procedură penală, care prevede posibilitatea modificării pedepsei în ipoteza în care, la punerea în executare a hotărârii definitive de condamnare sau în cursul executării pedepsei, se constată, pe baza unei alte hotărâri definitive de condamnare, existența unor acțiuni ori inacțiuni care intră în conținutul aceleiași infracțiuni continuate. În această ipoteză, Codul de procedură penală, prin dispozițiile art. 585 alin. (2) , atribuie competența de a modifica pedeapsa, în sensul recalculării acesteia pentru întreaga infracțiune continuată, instanței de executare a ultimei hotărâri sau, în cazul în care persoana condamnată se află în stare de deținere, instanței corespunzătoare în a cărei circumscripție se află locul de deținere. Reglementând în mod explicit în art. 585 alin. (1) lit. d) din Codul de procedură penală mecanismul procedural prin intermediul căruia se asigură aplicarea art. 37 din Codul penal, Codul de procedură penală nu prevede, prin nicio dispoziție, posibilitatea aplicării art. 37 din Codul penal în cursul judecății în primă instanță de către instanța învestită cu judecarea altor acțiuni sau inacțiuni care intră în conținutul aceleiași infracțiuni continuate, pentru care anterior s-a pronunțat o hotărâre definitivă de condamnare. Sub imperiul actualului Cod de procedură penală, obiectul judecății în primă instanță este limitat „la faptele și la persoanele arătate în actul de sesizare a instanței“; conform art. 371 din Codul de procedură penală, reunirea privește exclusiv cauzele aflate în cursul judecății, dispozițiile art. 45 alin. (2) din Codul de procedură penală excluzând posibilitatea reunirii unei cauze aflate în cursul judecății în primă instanță cu o cauză soluționată printr-o hotărâre definitivă de condamnare, iar vechile dispoziții - art. 335 din Codul de procedură penală din 1968, care permiteau extinderea obiectului judecății, nu au corespondent în legea de procedură penală în vigoare. S-a opinat în sensul că, în conformitate cu legea de procedură penală în vigoare, prima instanță nu are un temei legal nici pentru extinderea obiectului judecății, nici pentru reunirea cauzelor și nici pentru desființarea hotărârii definitive anterioare. În același sens s-a făcut trimitere la opinii exprimate în doctrina juridică de specialitate potrivit cărora art. 37 din Codul penal nu este aplicabil decât în corelație cu dispozițiile art. 585 alin. (1) lit. d) din Codul de procedură penală, care stabilesc că pedeapsa pronunțată poate fi modificată dacă la punerea în executare a hotărârii sau în cursul executării pedepsei se constată, pe baza unei alte hotărâri definitive, existența de acte care intră în conținutul aceleiași infracțiuni. Prin urmare, din conținutul dispoziției procesuale menționate rezultă că modificarea pedepsei nu mai poate fi făcută decât în faza de executare, dat fiind faptul că noile dispoziții procesual penale nu mai prevăd instituția extinderii acțiunii penale. De asemenea, având în vedere că noul Cod de procedură penală nu a reglementat în continuare instituția extinderii acțiunii penale la alte acte materiale (art. 335 din Codul de procedură penală anterior), s-a considerat că nu există norme de procedură pentru punerea în aplicare a art. 37 din Codul penal. Nu se poate considera că absența unor astfel de norme procesuale constituie o omisiune a legiuitorului, întrucât prin Hotărârea Guvernului nr. 829/2007 pentru aprobarea tezelor prealabile ale proiectului Codului de procedură penală se arată că se va elimina posibilitatea extinderii acțiunii penale. S-a concluzionat în sensul că singura soluție pentru care există un temei juridic în prezent este ca instanța sesizată cu doar o parte a actelor materiale ale unei infracțiuni continuate să pronunțe o soluție în raport cu acestea, urmând ca ulterior, în cadrul procedurii reglementate în art. 585 alin. (1) lit. d) din Codul de procedură penală, să se dea o soluție în raport cu toate actele materiale ale infracțiunii continuate. ... ...