Decizia CCR nr. 187/2021Punctul 53

53. Curtea mai reține că în susținerea criticii de neconstituționalitate se invocă și Decizia nr. 28 din 29 ianuarie 2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 165 din 28 februarie 2020, prin care instanța constituțională a apreciat între altele că „Guvernul se putea preocupa de organizarea executării Legii nr. 242/2018, și nu de amânarea aplicării acesteia“ (paragraful 79), realizându-se o paralelă între legea criticată și cea care a făcut obiectul deciziei antereferite, fără însă a se observa că această decizie se referea la adoptarea unei legi prin procedura angajării răspunderii Guvernului. Curtea reține că adoptarea de către Parlament a unui proiect de lege se poate face în procedură legislativă obișnuită ori cu procedură de urgență sau prin angajarea răspunderii Guvernului în fața Camerei Deputaților și a Senatului, în ședință comună, așa cum rezultă din dispozițiile art. 67, 76 și 114 din Constituție. Prin urmare, Legea fundamentală a instituit 3 modalități de legiferare: una firească, uzuală și care, potrivit art. 61 alin. (1) din Legea fundamentală, aparține Parlamentului ca organ „reprezentativ suprem al poporului român și unică autoritate legiuitoare a țării“ și două excepționale care aparțin Guvernului ca autoritate legislativă delegată în condițiile art. 115 ori 114 din Constituție (Decizia nr. 1.557 din 18 noiembrie 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 40 din 19 ianuarie 2010). Prin Decizia nr. 28 din 29 ianuarie 2020, Curtea a statuat că „angajarea răspunderii asupra unui proiect de lege reprezintă o modalitate legislativă indirectă de adoptare a unei legi, care, neurmând procedura parlamentară obișnuită, este practic adoptată tacit în absența dezbaterilor, Guvernul ținând cont sau nu de amendamentele făcute. La această modalitate simplificată de legiferare trebuie să se ajungă in extremis atunci când adoptarea proiectului de lege în procedură obișnuită sau în procedura de urgență nu mai este posibilă ori atunci când structura politică a Parlamentului nu permite adoptarea proiectului de lege în procedura uzuală sau de urgență“ (paragraful 53). În cazul de față, legea criticată a fost adoptată în procedură generală, cu dezbaterea ei în ambele Camere ale Parlamentului. Prin urmare, nu pot fi translatate considerentele care au stat la baza unei decizii care a sancționat apelarea la o procedură indirectă de adoptare a legii la o procedură directă de adoptare. Această din urmă procedură presupune parcurgea tuturor etapelor legiferării (inițierea proiectului/propunerii legislative, sesizarea comisiilor, întocmirea de avize/rapoarte/ posibilitatea depunerii de amendamente, votul dat asupra inițiativei, transmiterea proiectului de lege spre adoptare și celeilalte Camere), ceea ce înseamnă că nu se poate reproșa legii astfel adoptate că inițiatorul ei ar fi depus un proiect de lege care deroga de la legea cadru. Din contră, legea adoptată reprezintă voința exclusivă a Parlamentului și nu poate fi considerată ca încălcând chiar voința/rolul Parlamentului. În niciun caz actul legiferării în procedură generală nu poate fi considerat contrar însuși rolului Parlamentului. Prin urmare, legea criticată nu încalcă art. 61 alin. (1) și art. 102 alin. (1) din Constituție. ...