Decizia CCR nr. 57/2020Punctul 43

43. Începând cu anul 2009, când a fost pronunțată prima decizie de admitere a unei obiecții de neconstituționalitate prin care Curtea a sancționat încălcarea art. 114 din Constituție, se constată o abordare mai restrictivă a interpretării dispozițiilor constituționale de referință, în mod corespunzător tendințelor Guvernului de abuz în privința utilizării acestei proceduri constituționale. Cu acel prilej, Curtea a reținut că, „dacă, referitor la procedura de adoptare de către executiv a ordonanțelor simple ori de urgență, Constituția și jurisprudența Curții au asanat eventualele neajunsuri, în ceea ce privește legiferarea pe calea asumării răspunderii Guvernului, se impun, în virtutea art. 142 din Constituție, precizări menite să cristalizeze o viziune unitară asupra acesteia“ (Decizia nr. 1.557 din 18 noiembrie 2009, precitată). Astfel, „fără a contesta posibilitatea uzării de o asemenea modalitate de legiferare“, Curtea a luat act de critica potrivit căreia „de vreme ce Guvernul dispunea de o majoritate sigură în Parlament, s-a folosit abuziv de angajarea răspunderii, care (...) poate pune în pericol întreaga procedură legislativă prevăzută de Constituție. Aceasta, deoarece, pe de o parte, în aceeași zi au fost adoptate potrivit procedurii speciale 3 proiecte de lege și, pe de altă parte, realitatea istorică demonstrează abuzul executivului de această procedură (a cincea oară în nici nouă luni calendaristice)“. Curtea a reținut în acest sens că „la această modalitate simplificată de legiferare trebuie să se ajungă in extremis atunci când adoptarea proiectului de lege în procedură obișnuită sau în procedura de urgență nu mai este posibilă ori atunci când structura politică a Parlamentului nu permite adoptarea proiectului de lege în procedura uzuală sau de urgență. (....) De altfel, angajarea răspunderii Guvernului asupra unui proiect de lege urmărește ca acesta să fie adoptat în condiții de maximă celeritate, conținutul reglementării vizând stabilirea unor măsuri urgente într-un domeniu de maximă importanță, iar aplicarea acestora trebuie să fie imediată. (...) Prin urmare, chiar dacă la prima vedere posibilitatea angajării răspunderii nu este supusă niciunei condiții, oportunitatea și conținutul inițiativei rămânând teoretic la aprecierea exclusivă a Guvernului, acest lucru nu poate fi absolut, pentru că exclusivitatea Guvernului este opozabilă numai Parlamentului, și nu Curții Constituționale ca garant al supremației Legii fundamentale“ (Decizia nr. 1.557 din 18 noiembrie 2009, precitată). Ulterior, soluționând un conflict juridic de natură constituțională determinat de angajarea răspunderii asupra unei legi aflate în procedură parlamentară, Curtea a întărit considerentele mai sus citate, reținând că „acceptarea ideii potrivit căreia Guvernul își poate angaja răspunderea asupra unui proiect de lege în mod discreționar, oricând și în orice condiții, ar echivala cu transformarea acestei autorități în autoritate publică legiuitoare, concurentă cu Parlamentul în ceea ce privește atribuția de legiferare“. O astfel de interpretare dată dispozițiilor art. 114 din Legea fundamentală „este în totală contradicție cu cele statuate de Curtea Constituțională în jurisprudența sa și, prin urmare, în contradicție cu prevederile art. 147 alin. (4) din Constituție, care consacră obligativitatea erga omnes a deciziilor Curții Constituționale, și încalcă în mod flagrant dispozițiile art. 1 alin. (4) și art. 61 alin. (1) din Constituție“ (a se vedea Decizia nr. 1.431 din 3 noiembrie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 758 din 12 noiembrie 2010). ...