Decizia CCR nr. 57/2020Punctul 14

14. Astfel, analizând problema de drept constituțional identificată și cu care Curtea a fost sesizată, se constată, în primul rând, că premisa axiomatică în materie de legiferare este aceea ce Parlamentul este „unica autoritate legiuitoare a țării“ [art. 61 alin. (1) din Constituție]. Aceasta este regula de drept cu aplicare generală, iar excepțiile de la aceasta sunt de strictă interpretare - exceptio est strictissimae interpretationis. Angajarea răspunderii Guvernului constituie, astfel, o excepție și, ca instrument de legiferare, poate fi utilizată în situații excepționale în mod limitat, neputându-se ajunge la concluzia că textul Constituției îi conferă Guvernului posibilitatea de a apela la această procedură de legiferare într-un mod nelimitat, tocmai pentru că s-ar ajunge la convertirea caracterului său excepțional într-unul general. În acest sens, chiar art. 114 alin (1) din Constituție conține o limitare importantă, întrucât prevede că Guvernul își poate angaja răspunderea asupra unui proiect de lege, limitare care trebuie coroborată cu jurisprudența Curții Constituționale, în care au fost consacrate patru criterii care stabilesc în mod riguros condițiile angajării răspunderii Guvernului (a se vedea Decizia nr. 1.658 din 28 decembrie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 44 din 18 ianuarie 2011). Rațiunea acestor condiționări exprese și implicite este aceea de a nu permite transformarea unui instrument de legiferare excepțional într-unul ordinar, cu alte cuvinte, de a nu permite Guvernului să preia într-o manieră subiectivă și arbitrară prerogative care țin de esența Parlamentului. ...