Decizia CCR nr. 57/2020Punctul 38

38. În privința legiferării, Constituția prevede două instrumente la dispoziția Guvernului, care îi permit să intre în sfera de reglementare primară a relațiilor sociale - fie prin angajarea răspunderii sale în fața Parlamentului, fie prin emiterea de ordonanțe, respectiv ordonanțe de urgență. Aceasta nu are semnificația unei atingeri a monopolului legislativ al Parlamentului, atât timp cât aceste modalități sunt utilizate în condițiile prevăzute de Constituție. Așadar, adoptarea de către Parlament a unui proiect de lege se poate face în procedură legislativă obișnuită ori cu procedură de urgență sau prin angajarea răspunderii Guvernului în fața Camerei Deputaților și a Senatului, în ședința comună, așa cum rezultă din dispozițiile art. 67, 76 și 114 din Constituție. Prin urmare, Legea fundamentală a instituit 3 modalități de legiferare: una firească, uzuală și care, potrivit art. 61 alin. (1) din Legea fundamentală, aparține Parlamentului ca organ „reprezentativ suprem al poporului român și unică autoritate legiuitoare a țării“ și două excepționale care aparțin Guvernului ca autoritate legislativă delegată în condițiile art. 115 ori 114 din Constituție (a se vedea Decizia nr. 1.557 din 18 noiembrie 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 40 din 19 ianuarie 2010). ...