Decizia CCR nr. 173/2021Punctul 5

5. În motivarea excepției de neconstituționalitate se arată că modalitatea de reglementare a pedepsei pentru concursul de infracțiuni, în situația particulară în care, în urma individualizării judiciare pentru fiecare infracțiune în parte, se stabilesc pedepse cu închisoarea, și anume aplicarea unui spor obligatoriu fix (cunoscut în doctrină ca sistemul cumulului juridic cu spor obligatoriu fix), aduce atingere atât principiului legalității incriminării și a pedepsei, cât și altor principii constituționale. În acest sens, se arată că soluția legislativă criticată limitează, uneori până la lipsirea de substanță, principiul minimei intervenții, principiul individualizării pedepselor și principiul caracterului personal al pedepsei, acesta din urmă înțeles în dimensiunea sa referitoare la siguranța judiciară a persoanei. Prin urmare, se susține că, din punct de vedere formal, dispozițiile legale criticate respectă principiul legalității, întrucât regula stabilită este prevăzută prin lege organică, însă interpretarea rigidă a prevederilor constituționale a condus, în cazul prevederilor art. 39 alin. (1) lit. b) din Codul penal, la încălcarea altor principii constituționale. Se face trimitere la Decizia Curții Constituționale nr. 711 din 27 octombrie 2015 și se arată că, în opoziție cu cele reținute la paragraful 23 al deciziei anterior menționate, individualizarea pedepsei prin aplicarea unui spor fix de o treime din totalul celorlalte pedepse nu ține cont de pericolul social concret al complexului faptic reunit în concursul supus judecății și nici de periculozitatea făptuitorului și că, în concret, aceasta din urmă ar putea fi determinată practic doar de circumstanțele eminamente personale, și nu, în mod abstract, pe calea individualizării legale. Se susține că, deși judecătorului nu trebuie să i se confere o libertate absolută în stabilirea pedepsei concrete pentru că ar exista pericolul de interpretare și aplicare arbitrară a pedepsei (astfel cum Curtea a reținut la paragraful 18 al aceleiași decizii), acest argument nu trebuie aplicat în privința textului criticat, întrucât pericolul arbitrarului este eliminat prin stabilirea în condiții constituționale a naturii și a limitelor maxime ale pedepsei, precum și prin posibilitatea acordării unui spor variabil, și nu fix, astfel cum prevăd dispozițiile art. 39 alin. (1) lit. b) din Codul penal. Se arată, în acest sens, că stabilirea unor limite între care se poate aplica sporul satisface dezideratele constituționale ale stabilirii legale a pedepsei și nu aduce atingere funcției de judecată și că, în situația în care s-ar recurge la soluția de legiferare prin instituirea obligativității aplicării unui spor în cazul concursului de infracțiuni, funcția de judecată s-ar putea desfășura plenar, cu condiția că acest spor ar fi unul variabil, și nu unul fix. Se susține că soluțiile generate în practică de aplicarea prevederilor art. 39 alin. (1) lit. b) din Codul penal impun schimbarea jurisprudenței Curții Constituționale în materia analizată. Se arată, în acest sens, că sporul de pedeapsă reglementat prin textul criticat se fundamentează pe ipoteza, de altfel corectă, că situația de fapt constând într-un cumul de infracțiuni demonstrează de regulă un grad de pericol social mărit pe care îl prezintă infractorul. Numai că raportarea la un criteriu generic (acela al unui pericol social abstract) a unei pedepse concrete, aplicabile unui complex infracțional clar determinat, caracterizat sub aspectul conținutului său esențialmente prin circumstanțe specifice, și nu generice, încalcă flagrant principiul individualizării, precum și pe cel al minimei intervenții consacrate la art. 53 din Constituție și la art. 17 și 18 din Convenție. Se susține că atributul individualizării pedepsei aparține, pe de-o parte, legiuitorului, care stabilește, conform art. 23 alin. (12) din Constituție, în etapa de legiferare categoriile și limitele pedepselor, iar, pe de altă parte, judecătorului în etapa de aplicare a legii, precum și faptul că intervenția legiuitorului prin impunerea unui pedepse predeterminate, fără să permită judecătorului să țină seama de circumstanțele concrete ale cazului, restrânge funcția de judecată, prin restrângerea principalului atribut al instanțelor. ...