Decizia CCR nr. 69/2021Punctul 20

20. Definiția „consumatorului“ se regăsește în numeroase acte normative interne și europene: art. 2 lit. (b) din Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii, art. 4 pct. (1) din Directiva 2014/17/UE a Parlamentului European și a Consiliului din 4 februarie 2014 privind contractele de credit oferite consumatorilor pentru bunuri imobile rezidențiale și de modificare a Directivelor 2008/48/CE și 2013/36/UE și a Regulamentului (UE) nr. 1.093/2010 și art. 3 lit. (a) din Directiva 2008/48/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 23 aprilie 2008 privind contractele de credit pentru consumatori și de abrogare a Directivei 87/102/CEE a Consiliului, art. 2 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, art. 7 pct. (1) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 50/2010 și art. 3 pct. (1) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 52/2016. Comparând definițiile conținute de aceste acte normative cu cea din cuprinsul art. 2 lit. a) din legea criticată, se remarcă faptul că legiuitorul tinde să instituie o definiție specială a noțiunii de „consumator“, precum și o prezumție a calității de consumator, care nu se regăsesc în cadrul normativ general național și european al protecției consumatorului. ...