Decizia ÎCCJ nr. 54/2026 (HP)Punctul VII

VII. Jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție în mecanismele de unificare a practicii 45. Din perspectiva hotărârilor obligatorii, menite să asigure dezlegarea unor chestiuni de drept, în urma examenului de jurisprudență efectuat la nivelul Înaltei Curți de Casație și Justiție, a fost identificată Decizia nr. 10 din 17 aprilie 2019 a Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 416 din 28 mai 2019, prin care s-a stabilit că „participantul la comiterea unei infracțiuni care a fost judecat separat de ceilalți participanți și audiat ulterior ca martor, în cauza disjunsă, nu poate avea calitatea de subiect activ al infracțiunii de mărturie mincinoasă prevăzută de art. 273 din Codul penal.“ ... 46. În ceea ce privește deciziile de speță, în urma examenului de jurisprudență efectuat la nivelul Înaltei Curți de Casație și Justiție de către Direcția Legislație, Jurisprudență și Contencios - Serviciul pentru studiul și unificarea jurisprudenței, au fost identificate mai multe hotărâri care prezintă relevanță cu privire la problema de drept supusă dezlegării, respectiv: – Decizia nr. 74/RC/2016 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Secția penală, prin care s-a statuat că „va fi calificată drept mărturie mincinoasă relatarea eronată, necorespunzătoare realității a unor împrejurări în legătură cu cauza sau tăcerea care se opune clarificării unor împrejurări esențiale despre care martorul este întrebat și pe care le cunoaște, în timp ce refuzul expres de a da mărturie sau de a răspunde (după ce persoana a acceptat să depună ca martor) nu poate primi calificare de mărturie mincinoasă. Rațiunea pentru care cele două tipuri de refuz nu sunt încadrate ca fiind mărturii mincinoase este aceea că, fiind exprimate clar, nu induc în eroare organele judiciare, ci le avertizează de la început că trebuie să administreze alte probe pentru a afla ceea ce martorul refuză să spună.“; ... – Sentința nr. 363/2017 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Secția penală, prin care s-a stabilit că, în ceea ce privește refuzul de a depune mărturie, din punct de vedere strict teoretic, Înalta Curte distinge existența a două situații distincte, și anume: • Prima situație este aceea a refuzului de a avea calitatea de martor, caz în care persoana respectivă refuză să depună jurământul și să aibă calitatea de martor. În această situație, nu ne vom afla în prezența infracțiunii de mărturie mincinoasă, iar sancțiunea care ar putea fi aplicată persoanei respective, pentru că lipsește instanța de un mijloc de probă care o poate ajuta să stabilească adevărul în cauză, poate fi amenda și eventualele despăgubiri către persoana vătămată (dacă este vorba de o cauză civilă), or, în cauzele penale, în anumite situații, fapta ar putea fi considerată ca fiind o altă infracțiune [de exemplu: nedenunțarea unor infracțiuni - art. 266 din Codul penal sau obstrucționarea justiției - art. 271 alin. (1) lit. b) din Codul penal]. În cazul în care refuzul constă practic în refuzul de a se prezenta în fața organelor judiciare, Codul de procedură penală permite aducerea sa cu mandat de aducere și amendarea. Instanța nu-l poate însă obliga să depună jurământul. • Cea de-a doua situație privește cazul în care, deși s-a depus jurământul, martorul refuză să spună ceva despre anumite împrejurări esențiale în legătură cu care este întrebat. Din acest punct de vedere, Înalta Curte consideră că refuzul total de a depune mărturie, în condițiile în care calitatea de martor este una câștigată cauzei, deoarece persoana a depus jurământul, echivalează cu «a nu spune tot ceea ce știe» în legătură cu elementele esențiale ale cauzei în care este audiat. Nu are importanță pentru existența infracțiunii dacă refuzul este unul explicit, când martorul declară expres că refuză să depună mărturie, sau implicit, când martorul, fără a face vreo referire expresă, alege să treacă sub tăcere anumite chestiuni legate de împrejurările esențiale ale cauzei în care este audiat. Din acest punct de vedere, Înalta Curte consideră că nu se poate aprecia că infracțiunea de mărturie mincinoasă, în această variantă, ar exista numai în condițiile unui refuz parțial și tacit, ci și în condițiile unui refuz total și explicit, deoarece ar fi un nonsens ca cel care comite mai puțin să săvârșească o infracțiune, iar cel care comite mai mult să nu fie considerat martor mincinos. ... – Decizia nr. 383/RC/2021 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Secția penală, prin care s-a stabilit că „(...) în urma publicării Deciziei nr. 236/2020 a Curții Constituționale derivă concluzia că nu va putea avea calitatea de subiect activ al infracțiunii de mărturie mincinoasă prevăzute de art. 273 din Codul penal persoana chemată pentru a fi audiată în calitate de martor și care refuză să dea declarații pentru a nu se autoincrimina în măsura în care împrejurările cu privire la care este audiată generează un asemenea risc. În schimb, persoana audiată în calitate de martor cu privire la împrejurări esențiale ale cauzei care excedează propriului act de conduită și asupra cărora a fost întrebată și care face afirmații mincinoase ori nu spune tot ceea ce știe în legătură cu acestea nu va beneficia de garanțiile care însoțesc dreptul la un proces echitabil și prezumția de nevinovăție și va putea răspunde pentru săvârșirea infracțiunii de mărturie mincinoasă." ... ... ...