Decizia CCR nr. 718/2020Punctul 5

5. În motivarea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 56 alin. (5) din Codul de procedură penală, autorul Vasile Dobrinoiu susține că, spre deosebire de reglementarea anterioară, unde competența materială a organelor de urmărire penală nu era reglementată în mod special, în noua reglementare competența este stabilită potrivit dispozițiilor art. 56 alin. (5) din Codul de procedură penală, aceasta însemnând că, în cazul infracțiunilor săvârșite în participație de militari alături de civili, cum este prezenta cauză, potrivit noilor reglementări legislative, urmărirea penală se exercită de organele de urmărire penală militare, în schimb competența de judecată aparține instanțelor civile. S-a arătat că, din analiza rolului și importanței organelor de urmărire penală și instanțelor militare în noua reglementare procesual penală, precum și a evoluției istorice a reglementării competenței în ceea ce privește infracțiunile săvârșite de militari și civili în participație, rezultă două orientări clare ale legiuitorului român: pe de o parte, de reducere a organelor judiciare militare și a atribuțiilor acestora (atât în ceea ce privește numărul, cât și în ceea ce privește competența acestora), iar pe de altă parte, de atribuire a competenței organelor judiciare civile în cazul infracțiunilor săvârșite de civili (în participație cu militari sau nu). În acest context, s-a arătat că este de neînțeles opțiunea legiuitorului ca, în cazul infracțiunilor săvârșite de militari împreună cu civili, să atribuie competența de urmărire penală organelor judiciare militare, iar pe cea de judecată instanțelor civile. Mai precis, în condițiile în care statutul magistraților implică aceleași drepturi și aceleași obligații pentru judecători și procurori (inclusiv obligația de formare profesională), nu există vreun criteriu viabil de stabilire a competenței în acest sens și de modificare radicală a principiului referitor la competența organului de urmărire penală, care este dată de competența de judecată a instanței, cu atât mai mult cu cât acest principiu este respectat în toate celelalte cazuri. Cu alte cuvinte, s-a subliniat că nu există o justificare obiectivă și rezonabilă care să determine transferarea competenței de urmărire penală din sarcina organelor judiciare civile în sarcina celor militare, atât timp cât competența de judecată rămâne atribuită organelor civile. S-a arătat că în Cauza Maszni împotriva României, instanța de la Strasbourg a reținut că puterea justiției penale militare nu ar trebui să se extindă la civili decât dacă există motive imperioase care justifică o asemenea situație, și asta sprijinindu-se pe o bază legală clară și previzibilă. Existența acestor motive trebuie să fie demonstrată pentru fiecare caz, în concreto, iar atribuirea anumitor categorii de infracțiuni instanțelor militare, făcută în abstracto de legislația națională, nu ar putea fi suficientă. S-a precizat că o asemenea atribuire în abstracto ar fi de natură să plaseze civilii interesați într-o poziție clar diferită de cea a cetățenilor judecați de instanțele ordinare și ar putea conduce la o situație de inegalitate în fața justiției, care ar trebui evitată pe cât posibil, în special în materie penală. Autorul susține că acest raționament se aplică și organelor de urmărire penală. Potrivit legislației actuale, transferul urmăririi penale către organele judiciare militare este nejustificat obiectiv, atât în contextul evoluției legislației naționale, cât și a legislației și practicii judiciare europene în materie. De asemenea, o astfel de modificare legislativă este de natură să creeze discriminare între civilii care sunt urmăriți de organele judiciare civile, indiferent de natura infracțiunii săvârșite, și civilii care sunt urmăriți alături de militari în dosarele penale, unde urmărirea penală se desfășoară, potrivit legislației naționale în vigoare, de către organele de urmărire penală militare. S-a subliniat că o consecință a prevederilor art. 1 alin. (5) din Legea fundamentală, care prevăd obligativitatea respectării, în România, a Constituției, a supremației sale și a legilor, este aceea că legiuitorul trebuie să reglementeze din punct de vedere normativ atât cadrul de desfășurare a procesului penal, cât și competența organelor judiciare și modul concret de realizare a fiecărei subdiviziuni, a fiecărei etape a procesului penal. Astfel, legiuitorul trebuie să prevadă cu exactitate obligațiile pe care le are fiecare organ judiciar, care se impun a fi circumscrise modului concret de realizare a atribuțiilor acestor organe, prin stabilirea, în mod neechivoc, a operațiunilor pe care acestea le îndeplinesc în exercitarea atribuțiilor lor. În ceea ce privește legiuitorul, s-a precizat că principiul legalității - componentă a statului de drept - îl obligă pe acesta să reglementeze în mod clar competența organelor judiciare. Legea trebuie să precizeze cu suficientă claritate întinderea și modalitățile de exercitare a puterii de apreciere a autorităților în domeniul respectiv, ținând cont de scopul legitim urmărit, pentru a oferi persoanei o protecție adecvată împotriva arbitrariului. Având în vedere aceste considerente, autorul susține că modificarea legislativă, recent introdusă prin prevederile art. 56 alin. (5) din Codul de procedură penală încalcă dispozițiile art. 1 alin. (3) și (5) , art. 16 alin. (1) și art. 21 alin. (3) din Constituție. ...