Decizia CCR nr. 618/2020Punctul 3

3. Cauza fiind în stare de judecată, președintele Curții acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care solicită respingerea excepției de neconstituționalitate ca neîntemeiată. Apreciază că art. 4 alin. (2) din Codul de procedură penală este în concordanță cu art. 5 din același act normativ, care obligă organul judiciar la o conduită astfel încât în cauză să se ajungă la aflarea adevărului. Prin urmare, suspectul sau inculpatul nu are obligația de a-și dovedi nevinovăția, sarcina probei incumbă în toate situațiile organului judiciar, care exercită acțiunea penală, acesta fiind obligat să administreze probele necesare pentru dovedirea vinovăției, dincolo de orice dubiu rezonabil. Astfel, prin administrarea probelor, organul judiciar trebuie să dovedească existența faptei, a vinovăției și a lipsei oricărui impediment de natură a determina imposibilitatea punerii în mișcare a acțiunii penale. Pe cale de consecință, expresia îndoială este una previzibilă și se întâlnește atunci când din coroborarea tuturor probelor nu se poate reține cu certitudine vinovăția suspectului sau inculpatului. Principiul in dubio pro reo, care obligă organul judiciar să administreze probe din care să rezulte cu certitudine vinovăția suspectului sau inculpatului, reprezintă un complement al prezumției de nevinovăție, astfel că reglementarea acestuia de către legiuitor nu este de natură a înfrânge prevederile constituționale invocate de autoarea excepției. ...