Decizia CCR nr. 563/2020Punctul 3

3. În motivarea obiecției de neconstituționalitate autorii acesteia arată că, până în prezent, autoritățile publice au considerat că intră sub incidența Legii nr. 239/2007 doar imobilele atribuite în folosință gratuită cultelor religioase între data de 1 ianuarie 1990 și data intrării în vigoare a legii menționate, respingând cererile de transmitere fără plată a dreptului de proprietate asupra imobilelor primite în folosință gratuită după intrarea în vigoare a acesteia. Precizează că intenția inițiatorului legii criticate, exprimată în expunerea de motive anexată acesteia, a fost de a înlătura posibilitatea acestei interpretări restrictive a prevederilor referitoare la imobilele care au fost atribuite, după data de 1 ianuarie 1990, în folosința gratuită a cultelor religioase, ceea ce contravine dispozițiilor art. 136 alin. (2) din Constituție, potrivit cărora proprietatea publică este garantată și ocrotită prin lege și aparține statului sau unităților administrativ-teritoriale. În acest sens, autorii obiecției de neconstituționalitate arată că noțiunile de „garantare“ și „ocrotire“ a proprietății publice, cuprinse în art. 136 alin. (2) din Constituție, au semnificații distincte. Astfel, prin garantare se urmărește, pe de o parte, protejarea unităților administrativ-teritoriale împotriva unor acțiuni abuzive ale statului, în vederea asigurării principiului autonomiei locale, prevăzut de art. 120 alin. (1) din Constituție, și, pe de altă parte, protejarea patrimoniului public împotriva unor acțiuni ilegale de trecere a unor bunuri din domeniul public în domeniul privat, iar prin ocrotire se înțelege apărarea, prin lege, a dreptului de proprietate publică împotriva oricăror încălcări, indiferent din partea cui ar veni. Un exemplu de modalitate de ocrotire a dreptului de proprietate publică printr-o lege se regăsește în Codul administrativ, care nu reglementează o procedură de trecere a bunurilor din domeniul public al statului sau al unităților administrativ-teritoriale direct în domeniul privat al terților, ci mai întâi în domeniul privat al aceluiași titular al dreptului de proprietate. Abia ulterior, după ce bunurile respective intră în circuitul civil și încetează să mai fie inalienabile, insesizabile și imprescriptibile, pot fi trecute în domeniul privat al statului sau al altei unități administrativ-teritoriale ori pot fi vândute, date în administrare, concesionate sau închiriate altor persoane juridice sau fizice. Așadar, prin impunerea unei proceduri în mai multe etape, fiecare cu actorii și regulile sale specifice, bunurile aflate în domeniul public sunt protejate prin lege, conform dezideratului consacrat la nivel constituțional. În contradicție cu acest principiu fundamental este art. 3 alin. (2) din Legea nr. 239/2007, care prevede că, dacă imobilul atribuit în folosință gratuită unității de cult se află în domeniul public, prin aceeași hotărâre se aprobă atât trecerea acestuia în domeniul privat al statului sau al unității administrativ-teritoriale, cât și transmiterea fără plată în proprietatea privată a unității de cult solicitante. Este eliminată astfel ab initio orice analiză prealabilă trecerii imobilului din domeniul public în domeniul privat, simpla constatare a stării de fapt constând în atribuirea acestuia în folosința gratuită a unui cult religios după data de 1 ianuarie 1990 fiind suficientă pentru realizarea acestei operațiuni, simultan cu transmiterea, fără contraprestație, în patrimoniul unei persoane juridice de drept privat. Prin urmare, chiar dacă, ulterior atribuirii în folosința gratuită a cultului religios, imobilul ar deveni obiectul exclusiv al proprietății publice, de exemplu în baza unei legi organice sau prin descoperirea unor bogății de subsol etc., titularul dreptului de proprietate publică s-ar afla în imposibilitatea de a refuza să soluționeze favorabil cererea de transmitere fără plată a imobilului pentru acest motiv, eludându-se astfel dispozițiile art. 136 alin. (2) din Constituție. ...