Decizia CCR nr. 512/2020Punctul 18

18. În acest sens, Curtea reține existența unei bogate jurisprudențe a sa cu privire la dispozițiile art. 10 alin. (1) teza întâi din Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea și combaterea evaziunii fiscale, care prevăd o cauză de reducere a limitelor de pedeapsă (respectiv o cauză de nepedepsire - în forma în vigoare până la data de 1 februarie 2014), cu caracter personal, constând în acoperirea integrală, în cursul urmăririi penale sau al judecății, până la primul termen de judecată, a prejudiciului material cauzat prin anumite infracțiuni de evaziune fiscală. Textul de lege menționat a fost criticat inclusiv pe motivul că - prevăzând beneficiul cauzei de reducere a pedepsei (respectiv de nepedepsire) numai pentru inculpatul care acoperă integral pretențiile părții civile, în cursul urmăririi penale sau al judecății, până la primul termen de judecată, iar nu și pentru cel care achită contravaloarea prejudiciului ulterior primului termen de judecată (de exemplu, până la pronunțarea unei hotărâri definitive) - aduce atingere prevederilor constituționale ale art. 16 alin. (1) și ale art. 21 alin. (3) , întrucât creează o inegalitate în fața legii, fiind încălcat și dreptul la un proces echitabil. Cu ocazia analizării excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 10 alin. (1) teza întâi din Legea nr. 241/2005, Curtea a reținut că, potrivit prevederilor art. 73 alin. (3) lit. h) din Constituție, Parlamentul are competența de a reglementa prin lege organică infracțiunile, pedepsele și regimul executării acestora. În virtutea acestei prevederi constituționale, legiuitorul este liber să aprecieze atât pericolul social în funcție de care urmează să stabilească natura juridică a faptei incriminate, cât și condițiile răspunderii juridice pentru această faptă. Principiul egalității în drepturi nu implică tratarea juridică uniformă a tuturor infracțiunilor, iar reglementarea unui regim sancționator în funcție de acoperirea prejudiciului cauzat prin infracțiunea săvârșită este expresia firească a principiului constituțional menționat, care impune ca la aceleași situații juridice să se aplice același regim, iar la situații juridice diferite tratamentul juridic să fie diferențiat (Decizia nr. 932 din 14 decembrie 2006, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 42 din 19 ianuarie 2007, Decizia nr. 802 din 3 iulie 2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 580 din 1 august 2008, Decizia nr. 1.053 din 9 octombrie 2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 767 din 14 noiembrie 2008, Decizia nr. 1.084 din 8 septembrie 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 665 din 6 octombrie 2009, Decizia nr. 1.594 din 26 noiembrie 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 32 din 15 ianuarie 2010, Decizia nr. 272 din 16 martie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 254 din 20 aprilie 2010, Decizia nr. 1.564 din 7 decembrie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 88 din 2 februarie 2011, și Decizia nr. 647 din 19 iunie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 494 din 18 iulie 2012). ...