Decizia CCR nr. 513/2020Punctul 5

5. În motivarea excepției de neconstituționalitate autorul acesteia susține, în esență, că dispozițiile art. 118 și ale art. 120 alin. (2) lit. d) din Codul de procedură penală încalcă principiul legalității, dreptul la un proces echitabil, prezumția de nevinovăție și dreptul la apărare, întrucât nu prevăd obligația organelor judiciare de a avertiza martorul și, respectiv, dreptul acestuia de a păstra tăcerea asupra aspectelor de natură să îl incrimineze sau de a apela la asistența unui avocat și nici excluderea in integrum a declarațiilor obținute de la un martor care anterior declarației a fost sau ulterior a devenit suspect ori inculpat. În acest sens arată că, alături de dreptul la tăcere al suspectului și al inculpatului, consacrat de prevederile art. 78 și ale art. 83 lit. a) din Codul de procedură penală, legiuitorul a recunoscut, cel puțin declarativ, prin dispozițiile art. 118 din cod, dreptul martorului de a nu se acuza, păstrând însă, în cuprinsul art. 120 alin. (2) lit. d) din același cod, obligația martorului de a da declarații conforme realității, fără a circumstanția în funcție de posibilitatea ca acesta să se autoincrimineze prin depoziția făcută. Menționează că, potrivit jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului cu privire la prevederile art. 6 paragrafele 1 și 2 din Convenție, dreptul de a nu se incrimina și de a păstra tăcerea presupune asigurarea de către organele judiciare a tuturor facilităților necesare exercitării acestui drept, prin informarea în acest sens a persoanei acuzate și oferirea posibilității ca titularul dreptului să îl exercite în deplină cunoștință de cauză, inclusiv prin apelarea la cunoștințele unui avocat care să îl consilieze. Reprezentând o componentă a dreptului la un proces echitabil și o consecință a prezumției de nevinovăție, dreptul de a nu se incrimina și de a păstra tăcerea este în mod inerent recunoscut persoanei acuzate, cea la care se referă prevederile art. 6 din Convenție, calitate căreia aparent i-ar corespunde în legislația internă doar cea de suspect și de inculpat. În realitate, din analiza jurisprudenței Curții de la Strasbourg, reiese că noțiunea de „acuzație în materie penală“ are un înțeles mult mai larg decât cea de „învinuire“ din dreptul intern, prerogativele conferite de dispozițiile art. 6 din Convenție fiind strâns legate de comunicarea chiar și implicită a unei acuzații, moment la care debutează întreaga protecție conferită de către Convenție persoanei acuzate de facto. Așadar, dreptul de a nu se incrimina nu poate fi condiționat de voința discreționară a organelor judiciare, în funcție de decizia acestora de a formula o acuzație sau de a atribui o calitate procesuală formală de martor celui suspectat, prevederile art. 6 din Convenție protejând orice persoană împotriva căreia există suspiciuni de vinovăție în orice procedură care poate conduce la stabilirea răspunderii acesteia. Arată că, din perspectiva dreptului comparat, în numeroase legislații continentale - de exemplu, din Franța, Germania, Italia și Austria - nu doar acuzatul, ci si martorul este apărat de posibilitatea de a se autoincrimina. Or, „niciunul dintre accesoriile dreptului de a nu se acuza nu este consacrat în legislația procesual penală“ din România. Astfel, deși denumirea textului art. 118 din Codul de procedură penală este „Dreptul martorului de a nu se acuza“, în realitate, prin norma criticată se recunoaște numai imposibilitatea folosirii în aceeași cauză și doar cu privire la autor a declarației date de către respectiva persoană în calitate de martor, dacă anterior a avut sau, ulterior, a dobândit calitatea de suspect ori inculpat. Așadar, nu doar că martorului nu îi este recunoscut dreptul la tăcere în ipotezele în care s-ar putea incrimina, dar acestuia îi este impusă chiar obligația de a da declarații autoacuzatoare, fără ca măcar să îi fie conferită posibilitatea de a beneficia de asistența unui avocat în cursul audierii sale. Consideră că întrebuințarea subterfugiului audierii în calitate de martor a unei persoane cu privire la care există indicii de vinovăție la momentul chemării sale în fața organelor de urmărire penală aduce atingere prezumției de nevinovăție de care se bucură aceasta, îndeosebi din perspectiva dreptului celui suspectat de facto de a nu se acuza. Subliniază că practica organelor judiciare de a conferi artificial calitatea procesuală de martor persoanelor care sunt vizate de cercetarea penală și de a le determina să furnizeze declarații în acest fel - sub umbrela iluzorie a imposibilității folosirii declarației împotriva martorului - este permisă de dispozițiile art. 118 din Codul de procedură penală și mult înlesnită de prevederile art. 120 alin. (2) lit. d) din același cod. Susține că pot avea calitatea procesuală de martori numai persoanele străine de infracțiune și numai declarațiile acestora au o valoare probatorie necondiționată, având în vedere practica organelor de urmărire penală, care provoacă mărturisiri din partea persoanelor pe care le suspectează, prin specularea insuficienței în reglementare a dispozițiilor art. 118 din Codul de procedură penală. În fine, mai afirmă că, ulterior audierii în calitate de martori a mai multor participanți la comiterea infracțiunii cercetate, organele de urmărire penală folosesc din cuprinsul depozițiilor acestora doar acele elemente de fapt care sunt de natură a sprijini învinuirea celorlalți participanți, stabilind prin coroborarea segmentelor din depozițiile coinculpaților un adevăr judiciar, care este defavorabil în final tuturor celor audiați. Or, „este de neconceput a admite că faptele relatate de către un martor care ulterior a dobândit calitate procesuală pasivă cu privire la alți acuzați să poată fi întrebuințate în procesul penal fără să-l acuze chiar pe furnizorul acestora, izvorul primar al depoziției acestuia fiind propria fapta ilicită penală, fără de care nu ar fi aflat despre faptele celorlalți acuzați“. Susține, astfel, că „singura sancțiune eficientă este excluderea in integrum a declarațiilor date în calitate de martor de către cel care ulterior a devenit sau anterior a avut calitatea de suspect sau inculpat în aceeași afacere judiciară, indiferent dacă în cauza principală sau în cauza disjunsă“. ...