Decizia CCR nr. 236/2020Punctul 9

9. Tribunalul Galați - Secția penală opinează, în Dosarul Curții nr. 205D/2018, în ceea ce privește excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 114 alin. (2) și ale art. 118 din Codul de procedură penală, că, de lege lata, declarația martorului nu se exclude din dosarul cauzei, putând fi utilizată pentru stabilirea unor împrejurări de fapt care nu au legătură cu persoana acestuia. Reține că art. 6 paragraful 2 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale vorbește despre „orice persoană acuzată“, pe când art. 4 alin. (1) din Codul de procedură penală se referă la „orice persoană“, fără a indica vreo calitate a ei în procesul penal. Din acest motiv, și Codul de procedură penală a extins sfera de acțiune a principiului asupra martorilor, prevăzând în art. 118 dreptul martorului de a nu se acuza, care este un corolar al prezumției de nevinovăție. Apreciază că noul Cod de procedură penală reglementează mai degrabă un drept circumscris instituției excluderii probelor din procesul penal, iar nu un drept efectiv al martorului de a nu se autoincrimina. Exercitarea efectivă a dreptului la tăcere ar impune acordarea posibilității acestuia de a nu răspunde la o întrebare care l-ar putea incrimina, chiar în timpul audierii sale, încât organul judiciar să nu mai aibă efectiv cunoștință de faptele și împrejurările respective. Or, acest deziderat nu se poate realiza apelând la art. 118 din Codul de procedură penală, deoarece textul nu prevede o excepție de la obligația de a spune adevărul. Invocă, în susținerea soluției de respingere ca nefondată a excepției de neconstituționalitate, considerentele dezvoltate de Curtea Constituțională în paragrafele 13-18 ale Deciziei nr. 519 din 6 iulie 2017. Apreciază că, față de perioada de timp scursă de la momentul publicării deciziei precitate în Monitorul Oficial al României, Partea I, nu se întrevede o modificare de esență a concepției, viziunii asupra aceleiași problematici juridice. Așa încât, apreciază că este în interesul securității juridice, al previzibilității și al egalității în fața legii să nu se revizuiască jurisprudența fără motive întemeiate. În ceea ce privește excepția de neconstituționalitate având ca obiect dispozițiile art. 13^2 din Legea nr. 78/2000, apreciază, în raport cu criticile dezvoltate, că aceasta este nefondată, având în vedere argumentele dezvoltate de Curtea Constituțională în paragrafele 58-60 ale Deciziei nr. 392 din 6 iunie 2017 și paragrafele 86-90 ale Deciziei nr. 405 din 15 iunie 2016. Cât privește excepția de neconstituționalitate având ca obiect prevederile art. 246 și art. 248 din Codul penal din 1969 și ale art. 297 alin. (1) din Codul penal, opinează că aceasta este inadmisibilă, întrucât obligația de a reglementa pragul valoric al pagubei și intensitatea vătămării dreptului sau interesului legitim, rezultate din comiterea faptei incriminate în cuprinsul normei penale citate, este de competența legiuitorului, iar nu în sarcina Curții Constituționale, aspect ce rezultă din considerentele Deciziei nr. 392 din 6 iunie 2017. ...