Decizia CCR nr. 236/2020Punctul 6

6. În motivarea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 118 din Codul de procedură penală, autorul acesteia din Dosarul Curții nr. 205D/2018 susține, în esență, că norma legală nu asigură o protecție a martorului în sensul că nu poate fi audiat în această calitate atunci când, raportat la materialul probator existent la dosar, organele judiciare au indicii minime că acesta este, în fapt, autor sau participant la săvârșirea infracțiunii; totodată, sintagma „nu poate fi folosită împotriva sa“ nu este previzibilă și creează premisele unei interpretări subiective și ale unor abuzuri, în sensul în care inculpatul să nu poată fi trimis în judecată pentru nicio faptă legată de depoziția dată de către acesta în calitatea sa anterioară de martor în propriul dosar. Arată că textul de lege criticat permite organelor de urmărire penală să asculte, cu reacredință, o persoană în calitate de martor, deși acestea au indicii și probe că, în fapt, persoana este autor sau participant la comiterea infracțiunii în legătură cu care este audiat. Susține că nu se acordă o protecție martorului în sensul exercitării dreptului la tăcere și a dreptului de a consulta dosarul, sistemul de valori fiind răsturnat de obligațiile instituite în sarcina martorului de a spune adevărul și de a depune jurământul, chiar și atunci când există riscul de a se autoincrimina. Învederează că, deși formal, declarația martorului nu poate fi folosită împotriva sa în momentul în care acesta dobândește calitatea de suspect sau inculpat, aceasta este folosită sau poate fi folosită împotriva altor persoane din procesul penal. Subliniază că, deși acest articol a fost reglementat ca o normă de protecție, dispoziția are tocmai efectul invers, acela de a crea posibilitatea audierii, sub presiunea jurământului și a obligațiilor aferente calității de martor a unei persoane despre care nu se poate spune că este străină de o acuzație penală, de a oferi detalii despre o presupusă faptă. În aceste condiții, susține că sintagma „nu poate fi folosită împotriva sa“, cuprinsă în norma legală criticată, este lipsită de previzibilitate, creând premisele unei interpretări subiective și ale unor abuzuri, având în vedere faptul că nu oferă o garanție sau o interdicție pentru ca inculpatul să nu poată fi trimis în judecată pentru comiterea infracțiunilor de mărturie mincinoasă sau favorizarea făptuitorului pentru ceea ce a declarat anterior în propria cauză în calitate de martor. Arată că textul de lege criticat nu detaliază, în concret, care este limita în care declarația de martor nu va fi folosită împotriva persoanei devenite ulterior suspect/inculpat în propria cauză. Consideră că sunt încălcate dispozițiile art. 24 din Constituție referitor la dreptul la apărare, în sensul că martorul cu privire la care există indicii că a săvârșit o faptă penală este în realitate obligat să dea declarație și, implicit, să se acuze singur, fapt ce, de asemenea, constituie o presiune exercitată asupra martorului atât din partea legii, cât și a autorităților. Susține că fundamentul dreptului la tăcere, componentă a dreptului martorului de a nu se acuza, decurge din respectarea scrupuloasă a prezumției de nevinovăție, normă care reglează raportul dintre stat și cetățenii săi. În acest context, se apreciază că prevederile criticate nu respectă regula consacrată de art. 21 alin. (2) din Constituție, potrivit căruia nicio lege nu poate îngrădi dreptul la justiție, ceea ce presupune că legiuitorul nu poate exclude de la exercițiul drepturilor procesuale pe care le-a instituit nicio categorie de persoane. Apreciază că respectarea dreptului la tăcere este în strânsă legătură cu respectul demnității umane, protejând persoana contra posibilității de a fi pusă să facă alegeri psihice importante considerate ca fiind o formă de cruzime. În ceea ce privește dispozițiile art. 114 alin. (2) din Codul de procedură penală susține, în esență, că acestea sunt neconstituționale, întrucât textul legal nu prevede, în mod expres, dreptul martorului de a refuza să dea declarație - de a uza de dreptul la tăcere - în ipoteza în care acesta consideră că prin răspunsurile sale s-ar autoincrimina. În acest sens, autorul invocă aceleași argumente dezvoltate în susținerea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 118 din Codul de procedură penală. Cu privire la excepția de neconstituționalitate având ca obiect dispozițiile art. 246 și art. 248 din Codul penal din 1969, ale art. 297 alin. (1) din Codul penal și ale art. 13^2 din Legea nr. 78/2000 susține că dispozițiile de lege criticate sunt în mod evident neprevizibile și nepredictibile, conducând la incidența lor cu privire la unele situații ce nu pot fi anticipate de persoanele acuzate de comiterea lor, cu consecința directă a emiterii unor rechizitorii abuzive, fiind posibile chiar condamnări pe criterii neobiective, arbitrarii. Apreciază că legiuitorul a stabilit o incriminare ce are un caracter general, astfel că acțiunile sau inacțiunile raportate la activitățile pe care le desfășoară funcționarul pot fi menționate în dispozițiile altor acte normative decât legea penală, în fișa postului sau pot fi situații de fapt, nereglementate în scris. Prin urmare, susține că dispozițiile criticate au un caracter ambiguu, existând posibilitatea reglementării cu privire la conduita funcționarului și de către o altă autoritate, alta decât cea legislativă. Totodată, susține că textul criticat este deficitar din perspectiva lipsei de corelare cu alte prevederi similare din Codul penal, precum și cu cele reglementate în legi speciale, aspect de natură să genereze confuzii, incertitudine și dificultăți în ceea ce privește interpretarea și aplicarea acestora. Susține că viciile de redactare a normei criticate determină încălcarea dreptului la un proces echitabil, deoarece reținerea sau nu a existenței infracțiunii este făcută de instanță în mod arbitrar, în funcție de aprecieri subiective. Totodată, norma criticată determină încălcarea principiului nediscriminării, deoarece aceeași faptă poate fi interpretată de un procuror ca fiind ilegală, iar de un altul ca legală. Se subliniază că, în cadrul normelor criticate ca fiind neconstituționale, nu este prevăzut un criteriu clar și precis care să facă distincția între răspunderea penală și alte forme de răspundere juridică. Reține că un exemplu de criteriu ar putea fi pragul valoric minim, însă acesta nu exclude și reglementarea unor alte criterii, de orice natură, care să asigure această delimitare pe care legiuitorul este obligat să o materializeze. ...