Decizia CCR nr. 236/2020Punctul 6

6. Este important a se face distincția între un eventual drept al martorului de a păstra tăcerea și dreptul de a nu se autoincrimina. Într-o opinie [Teodor-Viorel Gheorghe în N. Volonciu, Noul cod de procedură penală comentat, Ediția a 2a, revizuită și adăugită, Ed. Hamangiu, 2015, p. 304], la care ne raliem, în ipoteza în care martorul ar păstra dreptul la tăcere - așa cum i-a fost recunoscut prin prezenta decizie a Curții -, organul judiciar nu ar putea cunoaște dacă el exercită acest drept pentru a nu se autoincrimina, pentru a-l proteja pe suspect/inculpat ori din alte considerente, respectiv pentru propria protecție fizică. Se creează astfel pentru toți martorii o posibilitate nepermisă de a evita răspunsul la anumite întrebări, invocând un fals drept la tăcere pe care organele judiciare, de cele mai multe ori, nu au cum să îl verifice. Pe de altă parte, declarațiile autoincriminante ale martorului sunt, în același timp, și declarații necesare soluționării cauzei privitoare la un alt acuzat. Astfel, interesul legal este acela de a se administra toate probele disponibile pentru aflarea adevărului, urmând ca dreptul martorului de a nu se acuza să fie salvgardat într-o altă modalitate procesuală decât prin dreptul la tăcere. Se poate susține astfel că textul de lege oferă garanții, deoarece declarația dată de un martor care a dobândit calitatea de suspect sau inculpat nu poate fi folosită împotriva sa. Interdicția de a folosi declarațiile martorului devenit suspect/inculpat împotriva sa implică, pe lângă faptul că acele declarații nu pot fi folosite ca mijloc de probă, și interdicția de a obține probe derivate din acea declarație, care să fie ulterior folosite împotriva sa, probe care însă vor putea fi folosite împotriva celorlalți participanți. ...