Decizia CCR nr. 424/2020Punctul 12

12. Respingând, ca neîntemeiată, excepția de neconstituționalitate astfel motivată, Curtea a reținut, cu prilejul pronunțării Deciziei nr. 401 din 6 iunie 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 827 din data de 10 octombrie 2019, că, spre deosebire de renunțarea la aplicarea unei pedepse care este o instituție de drept material ce privește, în sens larg, individualizarea judiciară a sancțiunii penale și care poate fi realizată doar de către un judecător/o instanță de judecată, renunțarea la urmărirea penală este o modalitate de soluționare a cauzei în faza de urmărire penală și ține de aprecierea asupra oportunității cercetării penale, cu atât mai mult cu cât, în cursul urmăririi penale, procurorul este cel care realizează funcția de urmărire penală, care implică întreaga activitate de la demararea fazei până la finalizarea sa, prin stabilirea uneia dintre soluțiile reglementate de art. 327 din Codul de procedură penală. Faptul dispunerii de către procuror a unor obligații, conform art. 318 alin. (6) din Codul de procedură penală, constituie o aplicare a dispoziției constituționale prevăzute la art. 131 referitoare la rolul Ministerului Public, având ca temei calitatea procurorului de titular al dreptului de a efectua și de a supraveghea urmărirea penală, prevăzută la art. 56 din Codul de procedură penală. Obligațiile prevăzute la art. 318 alin. (6) din Codul de procedură penală sunt stabilite după ce procurorul se consultă cu suspectul sau inculpatul, astfel încât să fie aplicate măsuri rezonabile și acceptabile pentru acesta și să fie evitate situațiile de revocare a renunțării la urmărirea penală, cuprinse în art. 318 alin. (9) din Codul de procedură penală. Procedura consultării este relevantă și pentru a da eficiență dispozițiilor care conferă posibilitatea suspectului/inculpatului de a solicita continuarea urmăririi penale, dacă acesta consideră că nu este vinovat de săvârșirea faptei imputate. Totodată, această consultare trebuie înțeleasă prin prisma rolului procurorului, ca reprezentant al Ministerului Public, de a decide dacă există sau nu interes public în continuarea urmăririi penale a unei fapte și a unui făptuitor, interes public care nu poate face obiectul unei negocieri cu suspectul/inculpatul. Așadar, această consultare nu înseamnă negociere, ci semnifică, mai întâi, stabilirea obligațiilor de către procuror, în deplină libertate de decizie în limitele legale, iar mai apoi chestionarea făptuitorului asupra împrejurării dacă înțelege să respecte - pentru viitor - aceste obligații. În ipoteza în care suspectul/inculpatul își manifestă de la bun început intenția de a nu se supune obligațiilor stabilite, interesul public nu va mai fi acela de a se renunța la urmărirea penală, ci de a se dispune, eventual, trimiterea în judecată. Această interpretare rezultă din consecințele prevăzute de lege în cazul în care, la expirarea termenelor stabilite, suspectul/inculpatul nu și-a respectat cu rea-credință obligațiile impuse, și anume revocarea ordonanței de renunțare la urmărirea penală - art. 318 alin. (9) din Codul de procedură penală - și redeschiderea urmăririi penale - art. 335 alin. (3) din Codul de procedură penală. Totodată, potrivit Legii nr. 253/2013 privind executarea pedepselor, a măsurilor educative și a altor măsuri neprivative de libertate dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 513 din 14 august 2013, legiuitorul a reglementat modul și condițiile în care sunt executate obligațiile impuse de procuror în cazul dispunerii renunțării la urmărirea penală (a se vedea art. 87 și următoarele din Legea nr. 253/2013). ...