Decizia CCR nr. 424/2020Punctul 14

14. De asemenea, cât privește critica materializată prin trimiterea la Decizia nr. 23 din 20 ianuarie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 240 din 31 martie 2016, Curtea a constatat - cu trimitere deopotrivă și la considerentele Deciziei nr. 679 din 6 noiembrie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1.117 din 29 decembrie 2019, că nu poate fi primită, deoarece, la momentul pronunțării deciziei mai sus menționate, art. 318 din Codul de procedură penală avea o cu totul altă configurație care permitea procurorului să renunțe la urmărirea penală fără ca actul său să fie supus controlului și încuviințării instanței de judecată. Astfel, așa cum rezultă din Decizia nr. 23 din 20 ianuarie 2016 (paragrafele 18 și 33), Curtea Constituțională a verificat, cu acel prilej, dacă exercitarea acestei atribuții de către procuror, fără încuviințarea instanței de judecată, este sau nu de natură a-l plasa pe acesta în situația de a înfăptui un act de justiție, intrând în sfera prerogativelor instanțelor judecătorești. Practic prin această decizie nu s-a cenzurat nimic cu privire la instituirea/stabilirea de către procuror în sarcina suspectului/inculpatului a anumitor obligații, ci s-a cenzurat posibilitatea acestuia de a realiza prin ordonanța pronunțată un act de înfăptuire a justiției. Or, în cazul de față, potrivit art. 318 alin. (12) , (14) și (15) din Codul de procedură penală, ordonanța prin care s-a dispus renunțarea la urmărirea penală se transmite, spre confirmare, în termen de 10 zile de la data la care a fost emisă, judecătorului de cameră preliminară de la instanța căreia i-ar reveni, potrivit legii, competența să judece cauza în primă instanță. ...