Decizia CCR nr. 52/2020Punctul 36

36. Curtea constată în acest sens că prin criticile formulate se tinde, în realitate, la o completare a textelor de lege în sensul reglementării ipotezei în care se află autorul excepției de neconstituționalitate, respectiv aceea când nu subzistă două hotărâri judecătorești de condamnare pronunțate în state diferite pentru aceeași faptă, ci una de condamnare și cealaltă de achitare. Distinct de aspectele de interpretare și aplicare a legii în acest context specific, care nu intră în atribuțiile Curții Constituționale, ci trebuie analizate de instanțele învestite în cauză, acceptarea unor astfel de critici prin care, practic, se dorește introducerea unei noi ipoteze de reglementare ar echivala cu subrogarea Curții Constituționale în sfera de competență a legiuitorului, încălcându-se astfel art. 2 alin. (3) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 807 din 3 decembrie 2010, potrivit căruia „Curtea Constituțională se pronunță numai asupra constituționalității actelor cu privire la care a fost sesizată, fără a putea modifica sau completa prevederile supuse controlului“. Deși există situații în care Curtea a constatat că omisiunile legislative prezintă relevanță constituțională și s-a învestit, complinind omisiunea pe calea unei decizii interpretative, în cauză nu subzistă o asemenea ipoteză. Rezolvarea situației complexe invocate, care îmbină elemente ce țin, pe de o parte, de interpretarea și aplicarea legii într-o situație specifică, cu multe elemente particulare, cum ar fi succesiunea în timp și conținutul hotărârilor pronunțate, durata și condițiile privării de libertate, iar, pe de altă parte, elemente de legiferare, nu se poate realiza pe calea controlului de constituționalitate, excepția de neconstituționalitate fiind, prin urmare, inadmisibilă. ...