Decizia CCR nr. 795/2019Punctul 14

14. Astfel, prin decizia menționată, paragrafele 23-25, Curtea a reținut că art. 2 pct. 1 din Convenția nr. 29 din 18 iunie 1930 privind munca forțată sau obligatorie, adoptată de Organizația Internațională a Muncii, ratificată prin Decretul nr. 213/1957, publicat în Buletinul Oficial nr. 4 din 18 ianuarie 1958, prevede că „termenul «muncă forțată sau obligatorie» va însemna orice muncă sau serviciu pretins unui individ sub amenințarea unei pedepse oarecare și pentru care numitul individ nu s-a oferit de bunăvoie“. În sfera acestui concept nu sunt cuprinse, potrivit art. 2 pct. 2 lit. b) din Convenție, „orice muncă sau serviciu făcând parte din obligațiile civice normale ale cetățenilor unei țări pe deplin independentă“ și nici „muncile mărunte de la sat, adică muncile executate în interesul direct al colectivității de către membrii acesteia, munci care deci pot fi considerate ca obligații civice normale ce revin membrilor colectivității, cu condiția ca populația însăși sau reprezentanții săi direcți să aibă dreptul să se pronunțe asupra justeței acestor munci“, potrivit art. 2 pct. 2 lit. e) din Convenție. Tot astfel, art. 8 paragraful 3 din Pactul internațional cu privire la drepturile civile și politice din 16 decembrie 1966, ratificat prin Decretul nr. 212/1974, publicat în Buletinul Oficial nr. 146 din 20 noiembrie 1974, stabilind la alin. a) că „nimeni nu va putea fi constrâns să execute o muncă forțată sau obligatorie“, precizează la alin. c) următoarele: „nu se consideră muncă forțată sau obligatorie“ în sensul prezentului paragraf: „(...) (IV) orice muncă sau orice serviciu care fac parte din obligațiile cetățenești normale“. ...