DECIZIE 3562/2025Punctul I

I. Circumstanțele cauzei 1. Obiectul cererii de chemare în judecată Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel P. - Secția a ... a civilă, de contencios administrativ și fiscal, la data de 25.01.2024, reclamanta L. SRL l-a chemat în judecată pe pârâtul G.R., solicitând, în temeiul art. 18 din Legea nr. 554/2004, anularea art. 4 alin. (4) și art. 8 din H.G. nr. 1.214/2009 privind metodologia pentru stabilirea și plata despăgubirilor ce se cuvin proprietarilor de animale tăiate, ucise sau altfel afectate în vederea lichidării rapide a focarelor de boli transmisibile ale animalelor, publicată în Monitorul Oficial cu nr. 741/30.10.2009. Prin întâmpinare, pârâtul G.R. a solicitat anularea cererii de chemare în judecată ca netimbrată, pe cale de excepție; respingerea cererii de chemare în judecată ca inadmisibilă pentru lipsa plângerii administrative prealabile, pe cale de excepție, și respingerea cererii de modificare a acțiunii ca neîntemeiată. La data de 7.03.2024 a formulat cerere de intervenție accesorie A.N.S.V.S.A. (ANSVSA) în interesul G.R. În cauză a fost admisă cererea de sesizare a Curții Constituționale a României cu excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 26 alin. (6^1) din O.G. nr. 42/2004. Prin Încheierea din data de 9.04.2024 au fost respinse excepțiile invocate, iar cererea de intervenție formulată de A.N.S.V.S.A. a fost admisă în principiu. La același termen de judecată a fost respinsă solicitarea de introducere în cauză din oficiu a M. A. ... 2. Hotărârea instanței de fond Prin Sentința civilă nr. 146 din 5 iunie 2024 a Curții de Apel P. - Secția a ... a civilă, de contencios administrativ și fiscal s-a respins, ca nefondată, cererea formulată de reclamanta L. SRL, în contradictoriu cu pârâtul G.R. și intervenienta A.N.S.V.S.A. ... 3. Calea de atac exercitată în cauză Împotriva Sentinței civile nr. 146 din 5 iunie 2024 a Curții de Apel P. - Secția a ... a civilă, de contencios administrativ și fiscal, reclamanta L. SRL a declarat recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din Codul de procedură civilă. În susținerea motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 se arată că hotărârea atacată a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material, în acest sens invocându-se dispozițiile art. 1 din Protocolul 1 la Convenția pentru apărarea drepturilor omului; art. 17, 52, 54 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene; art. 1 alin. (5) , art. 44, art. 108 din Constituția României; art. 4 din Legea nr. 24/2000; art. 555-556, art. 602 din Codul civil. Referitor la calificarea normelor contestate, recurenta-reclamantă arată că interpretarea extensivă a noțiunii de „lege“, realizată de prima instanță, este nelegală și nu este susținută de principiile de interpretare a textelor de lege, fiind încălcate inclusiv prevederile art. 10 din Codul civil, care interzic analogia în acest caz. Recurenta-reclamantă susține că toate textele legale invocate ce protejează dreptul de proprietate fac trimitere explicită la noțiunea de „lege“, atunci când se referă la atingerile aduse dreptului de proprietate, și nu la o altă noțiune, mai largă, care să cuprindă orice „normă obligatorie și generală“, așa cum susține prima instanță. Astfel, ținând cont de valoarea economico-socială fundamentală protejată (dreptul de proprietate privată), se arată că „legea“ la care se referă textele invocate nu poate fi altceva decât act normativ emis de Parlament sau echivalentul acestuia, respectiv ordonanță sau ordonanță de urgență, ca act al Guvernului, și nicidecum o hotărâre de Guvern, cu privire la care însăși prima instanță admite că este un act administrativ cu caracter normativ. Mai mult, regimul juridic al dreptului de proprietate privată este reglementat prin lege organică [art. 73 alin. (3) lit. m) din Constituția României], ceea ce, cu atât mai mult, exclude posibilitatea ca limitările în exercițiul dreptului de proprietate (așa cum sunt excluderile de la plata despăgubirilor prevăzute în normele contestate) să poată fi făcute prin hotărâre de Guvern. În acest context, faptul că art. 26 alin. (6^1) din O.G. nr. 42/2004 permite ca prin hotărâre de Guvern să se stabilească, între altele, condițiile și modalitățile de acordare a despăgubirilor nu înseamnă, în opinia recurentei-reclamante, faptul că s-a permis ca prin hotărârea de Guvern să se stabilească posibilitatea exceptării de la acordarea acelor despăgubiri, deci a instituirii unei exproprieri de facto a proprietarului animalelor ucise, ci doar a stabilirii condițiilor și modalităților de acordare a despăgubirilor, nu și a cazurilor când nu se acordă despăgubiri. Interpretării în sensul că dispozițiile O.G. nr. 42/2004 ar fi permis reglementarea prin hotărâre de Guvern a unor excepții de la acordarea de despăgubiri i se opun, în opinia recurentei-reclamante, toate textele invocate în susținerea acestui motiv de recurs. În ce privește criticile de nelegalitate aduse H.G. nr. 1.214/2009 prin prisma Constituției și a Codului civil, recurenta-reclamantă susține că un control de legalitate asupra unei hotărâri de Guvern trebuie să se facă inclusiv prin prisma respectării Constituției și a legilor Parlamentului în vigoare, indiferent dacă acestea reprezintă sau nu legea specială în executarea căreia s-ar emite acea hotărâre de Guvern. În concret, principiul ierarhiei actelor normative obligă ca H.G. nr. 1.214/2009 să fie conformă nu doar cu O.G. nr. 42/2004, în executarea organizării căreia s-a dat, ci și cu prevederile invocate din Constituție, Codul civil și Legea nr. 24/2000. Contrar a ceea ce a reținut instanța de fond, recurenta-reclamantă susține că nu posibilitatea sacrificării animalelor reprezintă ingerința în dreptul său de proprietate pentru că se acordă despăgubiri pentru această sacrificare, conform art. 26 alin. (6) din O.G. nr. 42/2004, ci tocmai prevederile contestate din H.G. nr. 1.214/2009, care stabilesc că nu se acordă despăgubiri, deși dispozițiile art. 26 alin. (6^1) permit ca prin hotărâre de Guvern să se stabilească doar „condițiile și modalitățile“ de acordare a acestor despăgubiri, pornind deci de la principiul acordării lor, statuat în art. 26 alin. (6) din același act normativ. Astfel, H.G. nr. 1.214/2009 intervine și reglementează un caz de lipsire de conținut economic al dreptului de proprietate, ceea ce contravine art. 26 alin. (6^1) din O.G. nr. 42/2004 și dispozițiilor legale invocate în precedent. În susținerea recursului sunt reiterate de asemenea argumentele expuse în cererea de chemare în judecată cu privire la nulitatea actului din perspectiva art. 1 din Protocolul adițional la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, art. 17, 52, 54 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, art. 1 alin. (5) , art. 44 și art. 108 din Constituția României. ... 4. Apărările formulate în recurs 4.1. Intimatul-pârât G.R. a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat, apreciind că sentința recurată este legală, fiind dată cu aplicarea corectă a normelor de drept material incidente situației de fapt reținute, nefiind susceptibilă de criticile formulate. În esență, a susținut că aceste prevederi vizate a fi anulate creează tocmai cadrul legal necesar responsabilizării proprietarilor de animale de a-și îndeplini obligațiile prevăzute de lege în scopul prevenirii și răspândirii bolilor de animale. ... 4.2. Intimata-intervenientă A.N.S.V.S.A. a formulat întâmpinare, prin care a solicitat, de asemenea, respingerea recursului ca nefondat, apreciind că nu este incident motivul de casare invocat de recurentă. A arătat că, în opinia sa, în situația în care aceste prevederi ar fi eliminate din H.G. nr. 1.214/2009 s-ar crea situația eliminării garanțiilor necesare protecției animalelor, dar și a acordării nejustificate a despăgubirilor pentru animale tăiate, ucise sau afectate de către statul român, sens în care bugetul consolidat al statului ar fi vizibil prejudiciat. O astfel de situație ar crea un precedent periculos în rândul proprietarilor de animale, aceștia nemaifiind condiționați în vederea primirii sumelor aferente despăgubirilor de respectarea obligațiilor. ... ... 5. Procedura de soluționare a recursului În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererii de recurs și de efectuare a comunicării actelor de procedură între părțile litigante, prevăzută de art. 486 din Codul de procedură civilă, coroborat cu art. 490 alin. (2) , art. 471 ind. 1 și art. 201 alin. (5) și (6) din Codul de procedură civilă, cu aplicarea și a dispozițiilor O.U.G. nr. 80/2013. În temeiul art. 490 alin. (2) , coroborat cu art. 471 ind. 1 și art. 201 alin. (5) și (6) din Codul de procedură civilă, prin rezoluția completului învestit cu soluționarea cauzei s-a fixat termen de judecată pentru soluționarea dosarului de recurs la data de 27 martie 2025, în ședință publică, cu citarea părților. La termenul din 27.03.2025 s-a amânat cauza în vederea comunicării către intimați a cererii de sesizare a Curții de Justiție a Uniunii Europene (CJUE) pentru pronunțarea unei hotărâri preliminare formulate de recurentă, cu mențiunea depunerii unui punct de vedere. Prin cererea de sesizare s-a formulat următoarea întrebare care să fie adresată CJUE: „Articolele 17 și 52 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene trebuie interpretate în sensul că înțelesul și semnificația juridică a cuvântului «lege» din conținutul acestora trebuie să fie cele date de dreptul național al statului membru în care se invocă prevederile cartei sau noțiunea de «lege» utilizată de cartă are o semnificație autonomă, distinctă de cea care este dată în dreptul național român? În acest din urmă caz, care este semnificația autonomă a acestei noțiuni și sfera sa de cuprindere, respectiv ce tip de acte normative are în vedere?“. În motivarea cererii, recurenta-reclamantă a susținut, în esență, că, atunci când instanța națională din România este chemată să interpreteze și să aplice prevederile art. 17 și 52 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, nu o poate face aplicând tale quale înțelesul tuturor noțiunilor utilizate în Convenția EDO, întrucât art. 52 alin. 3 din cartă conturează precis limitele în care principiile din Convenția europeană sunt preluate în cartă, și anume doar în ceea ce privește „înțelesul și întinderea“ drepturilor. Or, în cauza de față nu se ridică o problemă care ține de înțelesul și/sau întinderea dreptului său de proprietate, ci de interpretarea noțiunii de „lege“ din cuprinsul art. 17 și 52 din cartă, respectiv dacă aceasta este cea restrictivă, din dreptul român, sau este una autonomă, transnațională, caz în care se impune precizarea înțelesului acesteia. Astfel, sub un prim aspect, necesitatea sesizării CJUE se impune deoarece în prezenta cauză prima instanță a interpretat într-un sens foarte larg noțiunea de „lege“, interpretare pe care o consideră însă nelegală, întrucât, pe de o parte, carta nu preia noțiunea de „lege“ folosită în Convenția EDO și, pe de altă parte, nici Convenția EDO nu are o definire foarte clară a acestei noțiuni. Sub un al doilea aspect, în opinia sa, este necesar a se cunoaște cu ce sens este utilizată noțiunea de „lege“ în art. 17 și 52 din cartă. Într-o astfel de situație, problema pentru care a solicitat sesizarea CJUE este, în mod cert, pertinența. În același timp, prin raportare la normele comunitare nu se poate considera că aplicarea dreptului comunitar este evidentă, astfel încât să nu mai lase loc niciunei îndoieli rezonabile. Intimata-intervenientă A.N.S.V.S.A. a formulat un punct de vedere, prin care a apreciat că nu se impune sesizarea CJUE cu întrebarea astfel cum a fost formulată de recurenta-reclamantă. ... ...