DECIZIE 3562/2025Punctul II

II. Soluția și considerentele instanței de recurs 1. Argumente de fapt și de drept relevante Recurenta-reclamantă deține o exploatație comercială de suine în localitatea T., județul H., și ca urmare a confirmării unui focar de pestă porcină africană la ferma de creștere porcine în data de 21.09.2021 a primit decizia de ucidere emisă de Instituția Prefectului Județului H., în aplicarea căreia a fost sacrificat efectivul de porcine al acesteia. Prin Procesul-verbal nr. 000259/22.11.2021 emis de DSVSA H., recurenta-reclamantă a fost sancționată contravențional în baza art. 9 lit. a) , c) , d) din H.G. nr. 1.214/2009, motiv pentru care cererea acesteia de despăgubire pentru animalele ucise a fost refuzată. În cauza de față, recurenta-reclamantă a înțeles să conteste următoarele dispoziții din H.G. nr. 1.214/2009 privind metodologia pentru stabilirea și plata despăgubirilor ce se cuvin proprietarilor de animale tăiate, ucise sau altfel afectate în vederea lichidării rapide a focarelor de boli transmisibile ale animalelor: – art. 4 alin. (4) ce are următorul conținut: „Despăgubirile prevăzute la alin. (1) -(3) nu vor fi acordate persoanelor fizice sau juridice sancționate contravențional în baza art. 9.“; ... – art. 8 alin. (1) din H.G. nr. 1.214/2009 ce are următorul conținut: Nu beneficiază de despăgubirile prevăzute în prezenta hotărâre persoanele fizice și juridice proprietare de animale în următoarele situații: a) dacă nu au comunicat medicului veterinar oficial/medicului veterinar de liberă practică împuternicit sau direcției sanitar-veterinare și pentru siguranța alimentelor județene, respectiv a municipiului București modificările apărute în starea de sănătate a animalelor, apariția oricărei îmbolnăviri, suspiciuni de boală, moartea sau tăierea de necesitate a unor animale, în termen de maximum 48 de ore, prin notificare scrisă sau notă telefonică; ... b) nu asigură și nu respectă normele de igienă și biosecuritate în exploatațiile aprobate sanitar-veterinar; ... c) au importat animale bolnave a căror boală a fost dobândită anterior intrării pe teritoriul României și a fost constatată prin testele de laborator; ... d) au introdus animale noi fără documentele sanitar-veterinare prevăzute de lege; ... e) au introdus animale provenite dintr-o altă exploatație sau zonă aflată în derularea programului de combatere a unei boli; ... f) se constată de autoritățile competente că au încălcat legislația în vigoare. ... ... ... 2. Analiza motivelor de casare invocate de recurenta-reclamantă Examinând sentința atacată prin prisma criticilor invocate în cererea de recurs și a apărărilor formulate prin întâmpinare, raportat la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul este fondat, urmând a fi admis. Motivul de casare invocat de recurenta-reclamantă prin prisma art. 488 alin. (1) pct. 8 din Codul de procedură civilă intervine în caz de încălcare sau aplicare greșită a nomelor de drept material. Va fi incident acest motiv atunci când instanța de fond, deși a recurs la textele de lege aplicabile substanțial speței, fie le-a încălcat, în litera sau spiritul lor, adăugând sau omițând unele condiții pe care textele nu le prevăd, fie le-a aplicat greșit. Cu prioritate, Înalta Curte apreciază util a analiza criticile recurentei-reclamante ce vizează aplicarea greșită a dispozițiilor Legii nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, în raport cu conținutul art. 4 alin. (4) și art. 8 din H.G. nr. 1.214/2009. Pentru a verifica criticile aduse sentinței recurate, Înalta Curte va porni de la observarea preambulului H.G. nr. 1.214/2009, unde se menționează că respectiva hotărâre este adoptată în temeiul art. 108 din Constituția României și al art. 26 alin. (6) , (6^1) și (7) din O.G. nr. 42/2004 privind organizarea activității sanitar-veterinare și pentru siguranța alimentelor, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 215/2004, cu modificările și completările ulterioare. Întrucât H.G. nr. 1.214/2009 reprezintă legislație secundară, fiind emisă în executarea dispozițiilor O.G. nr. 42/2004, Înalta Curte va analiza criticile recurentei-reclamante în raport cu dispozițiile legale care conturează rolul și limitele conținutului actelor administrative cu caracter normativ emise în baza și în executarea legilor, respectiv art. 4 alin. (3) din Legea nr. 24/2000 privind tehnica legislativă. Înalta Curte reține, în primul rând, că orice sistem de drept se bazează pe principiul ierarhiei normelor cuprinse în actele normative, care se referă la structura piramidală a normelor juridice, în vârful căreia se află Legea fundamentală - Constituția României - care definește condițiile de emitere a tuturor celorlalte norme. Așadar, potrivit principiului ierarhiei normelor juridice, o anumită normă face parte din această ierarhie doar dacă este emisă potrivit prevederilor normei superioare, în caz contrar o astfel de normă neputând face parte din sistemul ordinii de drept. Aplicarea principiului ierarhiei normelor presupune, așadar, obligativitatea subordonării actului normativ cu forță juridică inferioară celui care are forță juridică superioară. În legătură cu acest aspect relevante sunt reperele jurisprudențiale oferite de Curtea Constituțională care a statuat în sensul că: „relațiile sociale sunt reglementate primar prin legi/ordonanțe de urgență/ordonanțe, în timp ce actele administrative cu caracter normativ pot organiza punerea în executare sau executarea acestora, după caz, fără ca ele însele să fie izvor primar de drept. Reglementarea unor norme primare în corpul unui act de reglementare secundară reprezintă o contradicție în termeni. Astfel, acest din urmă act trebuie să se limiteze strict la organizarea punerii în executare sau la executarea dispozițiilor primare, și nu să reglementeze el însuși astfel de dispoziții. De aceea, actele administrative cu caracter normativ, fie ele hotărâri ale Guvernului sau ordine ale miniștrilor, nu pot, prin conținutul lor normativ, să excedeze domeniului organizării executării actelor de reglementare primară [art. 108 alin. (2) din Constituție], respectiv a executării acestora sau a hotărârilor Guvernului (art. 77 din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative), după caz, pentru că, printr-un atare procedeu, s-ar ajunge la modificarea/completarea însăși a legii“ (paragraful 57 din Decizia nr. 498 din 17 iulie 2018 pronunțată de Curtea Constituțională). Art. 4 alin. (3) din Legea nr. 24/2000 prevede că actele normative date în executarea legilor, ordonanțelor sau a hotărârilor Guvernului se emit în limitele și potrivit normelor care le ordonă. De asemenea, considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție din Decizia nr. 19/2022 - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept sunt aplicabile, la nivel de principiu, și speței de față, în condițiile în care în analiză este legalitatea unui act administrativ cu caracter normativ emis în executarea unei legi: (...) 145. Conformitatea cu legea a tuturor actelor juridice, fiind o consecință a principiului supremației legii, se aplică oricărui act ce emană de la alte organe. Cât privește actele administrative, acestea fiind acte de executare a legii, condiția de conformitate este indiscutabilă. 146. Întrucât hotărârea Guvernului se adoptă în baza legii și urmărește organizarea și executarea în concret a legii, aceasta nu poate institui norme derogatorii de la lege, posibilitate rezervată doar actelor normative de nivel cel puțin egal cu cel al reglementării de bază. Tocmai de aceea, atunci când o hotărâre a Guvernului încalcă legea sau adaugă la lege, ea poate fi anulată pe calea controlului de legalitate în contencios administrativ. ... 148. Făcând aplicarea acestor principii în scopul dezlegării chestiunii de drept ce formează obiectul sesizării, nefiind admisibil ca o lege în accepțiunea stricto sensu, de act al Parlamentului, să fie modificată, printr-o normă metodologică de aplicare conținută într-o hotărâre de Guvern, se impune a se ține cont de actul normativ cu forță juridică superioară, respectiv Legea nr. 263/2010, și nu de normele metodologice, care nu pot cuprinde prevederi mai restrictive decât legea sau deroga de la textul acesteia (…) ... Având în vedere cele mai sus statuate, Înalta Curte reține că instanța de fond în mod corect a apreciat că dispozițiile contestate trebuie analizate prin raportare la textul art. 26 alin. (6) , alin. (6^1) și alin. (7) din O.G. nr. 42/2004, ce reprezintă în cazul de față actul normativ cu forță juridică superioară, însă concluzia instanței de fond în urma acestei analize este greșită, fiind rezultatul unei aplicări eronate a legii. Dispozițiile art. 26 din O.G. nr. 42/2004 sunt în sensul următor: (6) În cazul măsurilor ce se întreprind pentru lichidarea focarelor de boli transmisibile ale animalelor, se acordă despăgubiri: a) proprietarilor, crescători de animale, pentru animalele tăiate sau ucise în cadrul acțiunilor naționale aprobate prin acte normative; ... b) persoanelor fizice sau juridice ale căror animale, diagnosticate pozitiv, au fost predate pentru sacrificare către unitățile de abatorizare, autorizate sanitar-veterinar, direct de către proprietarii acestora ori prin intermediari, persoane fizice sau juridice, în cadrul programelor naționale de eradicare a epizootiilor, de la data aprobării acestor programe, conform legislației în vigoare; ... c) proprietarilor, crescători de animale, pentru pierderile financiare suferite ca efecte colaterale rezultate din măsurile întreprinse pentru combaterea epizootiei, inclusiv pentru împiedicarea transmiterii bolilor la om. (6^1) Prin hotărâre a Guvernului se stabilesc bolile, efectele directe și indirecte, precum și efectele colaterale rezultate din măsurile întreprinse pentru combaterea acestora, condițiile, precum și modalitățile de acordare a despăgubirilor. ... Textele normative mai sus evocate conturează, așadar, sfera beneficiarilor despăgubirilor stabilite de O.G. nr. 42/2004, fără însă a face vreo referire la limitările si situațiile expuse la art. 4 alin. (4) și art. 8 din H.G. nr. 1.214/2009. În cazul de față, prevalându-se de posibilitatea de a stabili „condițiile, precum și modalitățile de acordare a despăgubirilor“, intimatul-pârât a reglementat în H.G. nr. 1.214/2009 o serie de ipoteze ce reprezintă veritabile cauze de excludere de la dreptul la despăgubire prevăzut de actul normativ cu forță juridică superioară, ceea ce a condus în concret la limitarea accesului beneficiarilor normei la despăgubiri, într-o modalitate neanticipată prin actul respectiv. În acest sens, la o simplă lectură a dispozițiilor art. 26 din O.G. nr. 42/2004 se poate observa că beneficiarii normei sunt individualizați prin raportare la elemente concrete, expres prevăzute și care reprezintă reperele în raport cu care aceștia pot fi identificați, însă nu se face referire la aspectele și acțiunile ce se regăsesc în art. 4 alin. (4) și art. 8 din Hotărârea Guvernului nr. 1.214/2009, cum ar fi aplicarea unor sancțiuni contravenționale sau diferite acțiuni concrete ale proprietarilor de animale. Înalta Curte, bazându-se pe interpretarea gramaticală și logică a dispozițiilor art. 4 alin. (4) și art. 8 din Hotărârea Guvernului nr. 1.214/2009, observă că normele respective stabilesc cazurile de excepție în care persoanele fizice și juridice proprietare de animale „nu beneficiază de despăgubirile“, or o astfel de limitare a accesului la despăgubiri, în condițiile în care s-ar fi apreciat ca necesară de către legiuitor, se impunea a fi realizată direct prin O.G. nr. 42/2004, deoarece prin actul normativ de rang inferior nu se pot realiza modificări asupra drepturilor recunoscute prin actul de rang superior. Înaltă Curte constată, așadar, că, sub pretextul „de a detalia“ condițiile de acordare a despăgubirilor prevăzute de art. 26 alin. (6) din O.G. nr. 42/2004, dispozițiile art. 4 alin. (4) și art. 8 din Hotărârea Guvernului nr. 1.214/2009 practic au efectul contrar, introducând ipoteze ce lipsesc de însuși dreptul la despăgubiri pe beneficiarii prevăzuți de lege, or o asemenea reglementare este de natură a afecta chiar dreptul substanțial recunoscut de O.G. nr. 42/2004 proprietarilor de animale tăiate, ucise în vederea lichidării rapide a focarelor de boli transmisibile ale animalelor. În acest context trebuie subliniat că o hotărâre de Guvern se emite în limite și potrivit normelor care o ordonă și nu poate cuprinde reglementări primare ale raporturilor juridice în lipsa unui temei existent în actul juridic cu forță superioară, dar în cazul de față normele contestate din H.G. nr. 1.214/2009 stabilesc pentru prima dată cazurile de excludere de la despăgubiri pentru proprietarii de animale tăiate sau ucise, în condițiile în care lipsesc astfel de dispoziții în O.G. nr. 42/2004. Este vădită, în acest context, nelegalitatea dispozițiilor contestate din actul administrativ cu caracter normativ, fiind nesocotit principiul ierarhiei actelor normative, cuprins în art. 4 alin. (3) din Legea nr. 24/2000. Desigur, Înalta Curte acceptă că prin acte normative de rang inferior, precum hotărârea de Guvern în discuție, se pot clarifica/explicita aspecte în legătură cu aplicarea unor dispoziții din acte normative de rang superior în raport cu diverse situații ce pot apărea în practică, însă subliniază că acestea trebuie să se circumscrie conținutului normei în executarea sau aplicarea căreia sunt emise, fără a cuprinde soluții care să contravină sau să completeze nepermis prevederilor acesteia [raportat la principiul reglementat de art. 4 alin. (3) din Legea nr. 24/2000]. Or, în speță, art. 4 alin. (4) și art. 8 din Hotărârea Guvernului nr. 1.214/2009 nu respectă această cerință, așa cum s-a dezvoltat pe larg în cele ce precedă. În aceeași ordine de idei, Înalta Curte apreciază că potențialele riscuri invocate de intimatul-pârât în cazul anulării dispozițiilor contestate nu pot salvgarda o normă emisă cu nesocotirea art. 4 alin. (3) din Legea nr. 24/2000, principiul legalității având prioritate în statul de drept. În concluzie, având în vedere că respectarea normelor de tehnică legislativă reprezintă o condiție de legalitate a actului cu caracter normativ contestat, Înalta Curte va stabili în sensul că sentința recurată a fost dată cu greșita interpretare și aplicare a dispozițiilor art. 108 din Constituția României, precum și a prevederilor art. 3 alin. (1) , art. 4 alin. (3) din Legea nr. 24/2000, în cauză fiind incident cazul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 din Codul de procedură civilă. Raportat la aceste considerente, nu se mai impune analiza celorlalte critici de nelegalitate invocate prin cererea de recurs. De asemenea, Înalta Curte constată că soluțiile pronunțate de prima instanță în legătură cu excepția netimbrării acțiunii, excepția inadmisibilității cererii, intervenția formulată de A.N.S.V.S.A. și cererea de introducere în cauză a M.A.D.R. nu au fost recurate, context în care acestea au intrat în puterea lucrului judecat, iar instanța de recurs nu le va analiza. ... 3. Cererea de sesizare a Curții de Justiție a Uniunii Europene Înalta Curte constată că prin cererea de sesizare s-a formulat următoarea întrebare care să fie adresată CJUE, în temeiul dispozițiilor art. 267 din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene (TFUE): „Articolele 17 și 52 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene trebuie interpretate în sensul că înțelesul și semnificația juridică a cuvântului «lege» din conținutul acestora trebuie să fie cele date de dreptul național al statului membru în care se invocă prevederile cartei sau noțiunea de «lege» utilizată de cartă are o semnificație autonomă, distinctă de cea care este dată în dreptul național român? În acest din urmă caz, care este semnificația autonomă a acestei noțiuni și sfera sa de cuprindere, respectiv ce tip de acte normative are în vedere?“. Înalta Curte de Casație și Justiție constată că la art. 19 alin. (3) lit. (b) din Tratatul privind Uniunea Europeană se arată: „Curtea de Justiție a Uniunii Europene hotărăște în conformitate cu tratatele: (…) b) cu titlu preliminar, la solicitarea instanțelor judecătorești naționale, cu privire la interpretarea dreptului Uniunii sau la validitatea actelor adoptate de instituții“, iar la art. 267 din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene s-a prevăzut: „Curtea de Justiție a Uniunii Europene este competentă să se pronunțe, cu titlu preliminar, cu privire la: (a) interpretarea tratatelor; (b) validitatea și interpretarea actelor adoptate de instituțiile, organele, oficiile sau agențiile Uniunii; în cazul în care o asemenea chestiune se invocă în fața unei instanțe dintrun stat membru, această instanță poate, în cazul în care apreciază că o decizie în această privință îi este necesară pentru a pronunța o hotărâre, să ceară Curții să se pronunțe cu privire la această chestiune. În cazul în care o asemenea chestiune se invocă într-o cauză pendinte în fața unei instanțe naționale ale cărei decizii nu sunt supuse vreunei căi de atac în dreptul intern, această instanță este obligată să sesizeze Curtea …“. Cu titlu prealabil, Înalta Curte reține că cererea de sesizare a Curții de Justiție a Uniunii Europene (CJUE) cu întrebări preliminare trebuie să aibă aptitudinea de a lămuri aspecte legate de interpretarea tratatelor sau a actelor adoptate de instituțiile, organele, oficiile sau agențiile Uniunii, pe care, ulterior, instanța națională să le aplice la contextul factual dedus judecății. Astfel, după cum s-a arătat în Cauza C-283/81, CILFIT, la pct. 10 din hotărârea pronunțată de Curtea de Justiție din Luxemburg, instanța națională ale cărei decizii nu sunt supuse vreunei căi de atac în dreptul intern nu este obligată să trimită o întrebare referitoare la interpretarea dreptului unional formulată în cauza dedusă judecății în cazul în care respectiva întrebare nu este pertinentă, în alți termeni, în cazul în care, indiferent care ar fi răspunsul la această întrebare, acesta nu ar putea avea nicio influență asupra soluționării litigiului. Având în vedere faptul că întrebările propuse de recurenta-reclamantă vizează interpretarea unor dispoziții ale Cartei drepturilor fundamentale a Uniunii Europene invocate în susținerea unor critici ce nu au mai fost analizate de instanța de recurs, Înalta Curte apreciază că interpretarea dreptului unional solicitată de recurenta-reclamantă și-a pierdut în acest caz caracterul pertinent, motiv pentru care se impune respingerea prezentei cereri de sesizare a Curții de Justiție a Uniunii Europene. ... 4. Temeiul legal al soluției adoptate în recurs ... ...