Decizia ÎCCJ nr. 17/2025 (RIL)Punctul X

X. Înalta Curte de Casație și Justiție + Cu privire la admisibilitatea recursului în interesul legii 37. Sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție s-a făcut de către procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție în temeiul dispozițiilor art. 471 din Codul de procedură penală, conform cărora: (1) Pentru a se asigura interpretarea și aplicarea unitară a legii de către toate instanțele judecătorești, procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, din oficiu sau la cererea ministrului justiției, colegiul de conducere al Înaltei Curți de Casație și Justiție sau colegiile de conducere ale curților de apel, precum și Avocatul Poporului au îndatorirea să ceară Înaltei Curți de Casație și Justiție să se pronunțe asupra chestiunilor de drept care au fost soluționate diferit de instanțele judecătorești. (2) Cererea trebuie să cuprindă soluțiile diferite date problemei de drept și motivarea acestora, jurisprudența Curții Constituționale, a Înaltei Curți de Casație și Justiție, a Curții Europene a Drepturilor Omului sau, după caz, a Curții de Justiție a Uniunii Europene, opiniile exprimate în doctrină relevante în domeniu, precum și soluția ce se propune a fi pronunțată în recursul în interesul legii. (3) Cererea de recurs în interesul legii trebuie să fie însoțită, sub sancțiunea respingerii ca inadmisibilă, de copii ale hotărârilor judecătorești definitive din care rezultă că problemele de drept care formează obiectul judecății au fost soluționate în mod diferit de instanțele judecătorești. ... 38. Sub aspectul condițiilor de admisibilitate, art. 472 din Codul de procedură penală prevede că recursul în interesul legii este admisibil numai dacă se face dovada că problemele de drept care formează obiectul judecății au fost soluționate în mod diferit prin hotărâri judecătorești definitive, care se anexează la cerere. ... 39. Verificând regularitatea învestirii Înaltei Curți de Casație și Justiție, în raport cu textele de lege prezentate, care menționează procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție în categoria subiecților de drept care pot promova recurs în interesul legii, se constată că această primă cerință referitoare la titularul dreptului de sesizare este îndeplinită. ... 40. De asemenea, analizând hotărârile judecătorești anexate cererii de recurs în interesul legii, care relevă existența unei practici neunitare, cristalizată în două orientări jurisprudențiale diferite cu privire la problema de drept a cărei dezlegare se solicită, se constată îndeplinită și cea de-a doua condiție de admisibilitate prevăzută de art. 472 din Codul de procedură penală. ... 41. Ca urmare, reținând îndeplinite în mod cumulativ condițiile de sesizare prevăzute de art. 471 din Codul de procedură penală, precum și pe cele de ordin formal de la art. 472 din Codul de procedură penală, se consideră că se impune dezlegarea problemei de drept prin pronunțarea unei decizii în interesul legii. ... + Referitor la problema de drept soluționată diferit de instanțe 42. Potrivit art. 23 alin. (5) din Constituție (introdus în anul 2003 în urma revizuirii Constituției și care reglementează libertatea individuală), în cursul urmăririi penale arestarea preventivă se poate dispune pentru cel mult 30 de zile și se poate prelungi cu câte cel mult 30 de zile, fără ca durata totală să depășească un termen rezonabil, și nu mai mult de 180 de zile. ... 43. Art. 23 alin. (5) din Constituție face referire la două termene care vizează măsura preventivă a arestării preventive: termenul de 30 de zile pentru care se poate dispune luarea sau prelungirea arestării preventive în faza de urmărire penală și termenul de 180 de zile reprezentând durata maximă a arestării preventive în cursul urmăririi penale. ... 44. Măsura arestului la domiciliu a fost reglementată prin dispozițiile Legii nr. 135/2010 (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 486 din 15 iulie 2010), fiind introdusă în legislația procesual penală începând cu 1 februarie 2014, ulterior revizuirii Constituției. Astfel, în anul 2003 Codul de procedură penală prevedea doar două măsuri preventive privative de libertate, respectiv reținerea și arestarea preventivă. ... 45. Analizând dispozițiile art. 23 alin. (5) din Constituție, în Decizia nr. 740/2015 (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 927 din 15 decembrie 2015) Curtea Constituțională a arătat, în paragraful 27, că norma constituțională analizată trebuie interpretată, în sens larg, ca limitând, pe parcursul urmăririi penale, la 180 de zile durata maximă a arestării, indiferent că este vorba despre arestarea preventivă sau despre arestul la domiciliu. Această concluzie se impune, având în vedere similitudinea celor două măsuri din perspectiva naturii și a substanței acestora, aspect stabilit atât de Curtea Constituțională, cât și de Curtea Europeană a Drepturilor Omului. În concluzie, Curtea a constatat că legiuitorul constituant a avut în vedere, cu prilejul reglementării art. 23 alin. (5) din Legea fundamentală, limitarea oricărei privări de libertate, cu excepția reținerii, care beneficiază de o reglementare separată prin alin. (3) al aceluiași art. 23, la 180 de zile. A permite ca prin cumularea duratei celor două măsuri preventive privative de libertate să se depășească limita maximă de 180 de zile înseamnă a înfrânge exigențele normei constituționale prevăzute la art. 23 alin. (5) . ... 46. În paragrafele 22-25 ale Deciziei nr. 740/2015, Curtea Constituțională a mai reținut că în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului măsura arestului la domiciliu reprezintă o măsură privativă de libertate, în accepțiunea art. 5 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale și că privarea de libertate poate îmbrăca diverse forme, nu întotdeauna asemănătoare cu închisoarea, acestea fiind necesar a fi evaluate nu din perspectiva formei, ci a conținutului (Hotărârea din 2 august 2001, pronunțată în Cauza Mancini împotriva Italiei, paragraful 17; Hotărârea din 28 noiembrie 2002, pronunțată în Cauza Lavents împotriva Letoniei, paragraful 63, Hotărârea din 8 iulie 2004, pronunțată în Cauza Vachev împotriva Bulgariei, paragraful 64; Hotărârea din 30 martie 2006, pronunțată în Cauza Pekov împotriva Bulgariei, paragraful 73; Hotărârea din 7 noiembrie 2013, pronunțată în Cauza Ermakov împotriva Rusiei, paragraful 238, Hotărârea din 6 noiembrie 1980, pronunțată în Cauza Guzzardi împotriva Italiei, paragrafele 93 și 95). ... 47. Curtea Constituțională a mai subliniat că, potrivit Recomandării nr. R (80) 11 a Comitetului de miniștri către statele membre privind detenția provizorie, adoptată de către Comitetul de miniștri al Consiliului Europei în data de 27 iunie 1980, în lumina Convenției, statele membre trebuie să se asigure că legislația și practica lor în cazuri care implică detențiunea în așteptarea procesului se călăuzesc după anumite principii, printre care și cel statuat la art. II pct. 13, potrivit căruia „durata detenției provizorii nu trebuie să depășească limitele care rezultă din obiectivele fixate de principiul 3, și detenția provizorie trebuie să înceteze în cazul în care durata sa ar fi disproporționată în raport cu pedeapsa susceptibilă a fi impusă în cazul condamnării“, având în vedere că, în preambulul recomandării, se afirmă că „din motive umanitare și sociale este de dorit reducerea aplicării detenției provizorii la minimul compatibil cu interesele justiției“. ... 48. Prin urmare, în vederea garantării dreptului la libertate individuală, din jurisprudența Curții Constituționale rezultă că interpretarea potrivit căreia „legiuitorul constituant a avut în vedere, cu prilejul reglementării art. 23 alin. (5) din Legea fundamentală, limitarea oricărei privări de libertate, cu excepția reținerii“ trebuie să fie aplicată nu doar în cazul termenului de 180 de zile, ci și al celui de 30 de zile prevăzut de norma constituțională. Astfel, considerentele deciziei Curții Constituționale trebuie avute în vedere, mutatis mutandis, în cazul ambelor termene prevăzute de art. 23 alin. (5) din Constituție. ... 49. În acest cadru, sesizat cu o propunere de luare a măsurii arestării preventive în cursul urmăririi penale, judecătorul de drepturi și libertăți se pronunță prin încheiere, putând dispune admiterea propunerii și luarea măsurii arestării preventive pe o durată de cel mult 30 de zile. Completul de judecători de drepturi și libertăți care soluționează contestația formulată împotriva acestei încheieri poate menține soluția pronunțată în primă instanță, dar și, în urma reevaluării condițiilor de subsidiaritate și proporționalitate specifice măsurilor preventive, poate respinge propunerea de luare a măsurii arestării preventive și lua măsura arestului la domiciliu. ... 50. În această din urmă ipoteză Completul de judecători de drepturi și libertăți care soluționează contestația, verificând legalitatea și temeinicia soluției primei instanțe, trebuie să aibă în vedere limita constituțională de privare de libertate instituită de art. 23 alin. (5) din Legea fundamentală. Astfel, cum judecătorul de drepturi și libertăți sesizat cu propunerea de arestare preventivă nu putea dispune luarea unei măsuri preventive privative de libertate pe o durată mai mare de 30 de zile, nici Completul de judecători de drepturi și libertăți care soluționează contestația nu poate dispune o măsură preventivă privativă de libertate prin care privarea de libertate să depășească limita constituțională de 30 de zile, trebuind să aibă în vedere că, în ipoteza luării măsurii arestării preventive în primă instanță, dispoziția acesteia este executorie de la data pronunțării. ... 51. Dacă s-ar considera că în ipoteza menționată completul de judecători de drepturi și libertăți care soluționează contestația ar putea dispune arestul la domiciliu pe o perioadă de 30 de zile, s-ar ajunge la situația în care inculpatul ar fi privat de libertate ab initio pe o perioadă mai mare decât maximul prevăzut de Constituție, în absența unei dispoziții de prelungire a privării de libertate în condițiile legii. Or, Curtea Constituțională a precizat explicit în paragraful 27 al Deciziei nr. 740/2015 că legiuitorul constituant a avut în vedere, cu prilejul reglementării art. 23 alin. (5) din Legea fundamentală, limitarea oricărei privări de libertate, care beneficiază de o reglementare separată prin alin. (3) al aceluiași art. 23. ... 52. Privarea de libertate, indiferent de modalitatea concretă, arestare preventivă sau arest la domiciliu, este parte integrantă a aceluiași regim de restrângere a libertății, astfel încât termenul maxim nu poate fi reinițiat la momentul soluționării contestației. ... 53. În consecință, în cazul admiterii contestației, Completul de judecători de drepturi și libertăți de la instanța de control judiciar va putea dispune luarea măsurii arestului la domiciliu pentru durata de timp rămasă până la împlinirea termenului substanțial de 30 de zile calculat de la momentul arestării preventive a inculpatului în temeiul dispoziției judecătorului de drepturi și libertăți de la prima instanță. ... ...