Decizia CCR nr. 545/2019Punctul 9

9. În motivarea excepției de neconstituționalitate se arată că prevederile art. 29 alin. (1) din Legea nr. 656/2002 sunt lipsite de claritate, precizie și previzibilitate, cel puțin pentru următoarele motive: există o suprapunere a textului criticat cu anumite ipoteze care intră sub incidența dispozițiilor art. 270 din Codul penal, care incriminează infracțiunea de tăinuire; interpretarea gramaticală a textului criticat duce la angajarea răspunderii penale în situații imposibil a fi fost avute în vedere de legiuitor cu ocazia reglementării lui, cum este cea în care autorul faptei de spălare a banilor este și autorul infracțiunii predicat; lipsa unei relații clare dintre infracțiunea predicat și fapta de spălare a banilor. Se face trimitere la jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului și la cea a instanțelor franceze, referitoare la importanța asigurării de către legiuitor a standardului lex certa ce rezultă din principiul legalității legii, respectiv la hotărârile din 25 mai 1993, 15 noiembrie 1996 și 24 februarie 1998, pronunțate în cauzele Kokkinakis împotriva Greciei, Cantoni împotriva Franței, Larissis și alții împotriva Greciei, și la Decizia din 20 noiembrie 1992 a Curții de Casație din Franța. Se susține că aspectul preluării definiției legale a spălării banilor din conținutul unei directive nu înlătură caracterul neconstituțional al prevederilor art. 29 alin. (1) din Legea nr. 656/2002 și că există state care, pentru a evita lipsa de claritate, cu ocazia transpunerii directivei ce reglementează spălarea banilor, au reglementat în legislația internă alte definiții ale infracțiunii de spălare a banilor decât cea prevăzută de actul european anterior menționat. Se arată că, în privința anumitor ipoteze reglementate, textul directivei se suprapune cu dispozițiile art. 270 din Codul penal, așa încât prevederile art. 29 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 656/2002 sunt similare cu cele anterior menționate, ce reglementează infracțiunea de tăinuire, care constă în primirea, dobândirea, transformarea ori înlesnirea valorificării unui bun, de către o persoană care fie a cunoscut, fie a prevăzut din împrejurările concrete că acesta provine din săvârșirea unei fapte prevăzute de legea penală, chiar fără a cunoaște natura acesteia. Se susține că nicio persoană cu studii juridice nu poate determina care este diferența dintre cele două infracțiuni anterior referite, mai ales în situația în care este vorba despre dobândirea unui bun sau deținerea sa, iar diferența dintre pedepsele prevăzute pentru aceste infracțiuni este foarte mare (închisoarea cu o limită specială maximă de 5 ani, alternativ cu amendă, în cazul infracțiunii de tăinuire, și închisoarea de până la 12 ani, pentru infracțiunea de spălare a banilor, tăinuirea excluzând, totodată, răspunderea penală a unui membru de familie). Se face trimitere la Decizia nr. 16 din 8 iunie 2016, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, potrivit căreia autorul infracțiunii predicat răspunde și pentru infracțiunea de spălare a banilor. Sunt invocate următoarele două exemple: o persoană care comite un furt și își cumpără o pâine cu banii furați săvârșește infracțiunea de spălare a banilor, atât în forma prevăzută la art. 29 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 656/2002, cât și în cea prevăzută la alin. (1) lit. c) al aceluiași articol; o persoană care săvârșește o infracțiune de evaziune fiscală neînregistrând în contabilitate o anumită sumă de bani comite și infracțiunea de spălare a banilor, indiferent ce face cu aceștia din urmă. Se susține că pot fi date numeroase astfel de exemple, în care infracțiunea de spălare a banilor dublează răspunderea penală pentru alte infracțiuni. Se arată, prin urmare, că modalitatea de reglementare a infracțiunii de spălare a banilor nu oferă posibilitatea delimitării acesteia de infracțiunea predicat și că, deși prin Decizia nr. 16 din 8 iunie 2016 Înalta Curte de Casație și Justiție a statuat că infracțiunea de spălare a banilor trebuie să aibă o individualitate proprie față de fapta predicat, această precizare este insuficientă pentru delimitarea comportamentelor infracționale. ...