Decizia CCR nr. 524/2019Punctul 17

17. De altfel, referitor la această interpretare, prin Decizia nr. 12 din 27 februarie 2017, Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a respins, ca inadmisibilă, chestiunea de drept ridicată de aceeași instanță care a sesizat Curtea Constituțională, în același dosar, și anume: „Aplicabilitatea dispozițiilor art. 98 lit. f) teza a II-a din Legea nr. 188/1999 [...], forma în vigoare la data de 28 decembrie 2012 - ce vizează încetarea de drept a raportului de serviciu - în caz de condamnare prin hotărâre judecătorească definitivă pentru o altă faptă decât cele prevăzute de art. 54 lit. h) din aceeași lege la o sancțiune privativă de libertate cu suspendarea condiționată a executării pedepsei, cu aplicarea art. 81-82 din Legea nr. 15/1968 privind Codul penal al României [...], respectiv cu executarea în alte condiții decât cele prevăzute de art. 57 alin. (1) din Codul penal din 1969“. În considerentele acestei decizii, Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a reținut, la paragraful 51, că, asupra interpretării unei norme legale similare, ce privește categoria aleșilor locali, s-a pronunțat prin Decizia nr. 18 din 8 iunie 2015, stabilind că: „Dispozițiile art. 15 alin. (2) lit. e) din Legea nr. 393/2004 privind Statutul aleșilor locali, cu modificările și completările ulterioare, sunt aplicabile în cazul condamnării, prin hotărâre judecătorească rămasă definitivă, la o pedeapsă privativă de libertate cu suspendarea condiționată a executării pedepsei, cu aplicarea art. 81-82, respectiv cu executarea în alte condiții decât cele prevăzute de art. 57 alin. (1) din Legea nr. 15/1968 privind Codul penal al României, republicată, cu modificările și completările ulterioare“. La paragraful 52 al Deciziei nr. 12 din 27 februarie 2017, Înalta Curte de Casație și Justiție a reținut că, deși chestiunea de drept dezlegată prin Decizia nr. 18 din 8 iunie 2015 a instanței supreme a vizat un alt text de lege decât cel pentru care se solicită pronunțarea în sesizarea pendinte, argumentele care au fost avute în vedere pentru interpretarea dispozițiilor art. 15 alin. (2) lit. e) din Legea nr. 393/2004 sunt aplicabile și prevederilor art. 98 lit. f) din Legea nr. 188/1999, în forma în vigoare la 28 decembrie 2012. În concluzie, la paragraful 54 al Deciziei nr. 12 din 27 februarie 2017, Înalta Curte de Casație și Justiție a reținut că asupra modului de interpretare a prevederilor art. 98 lit. f) teza a II-a din Legea nr. 188/1999 s-au pronunțat, până la momentul formulării sesizării supuse analizei, în procedura reglementată de dispozițiile art. 519-521 din Codul de procedură civilă, atât Curtea Constituțională, prin decizia anterior menționată (Decizia nr. 188 din 7 aprilie 2016), cât și Înalta Curte de Casație și Justiție, prin Decizia nr. 18 din 8 iunie 2015, în dezlegarea unei chestiuni de drept referitoare la aplicabilitatea dispozițiilor art. 15 alin. (2) lit. e) din Legea nr. 393/2004, condiția noutății nemaifiind una actuală, existând repere suficiente pentru o interpretare și aplicare unitară a textului de lege care formează obiectul sesizării de față. ...