Decizia CCR nr. 362/2019Punctul 12

12. În al doilea rând, se susține că art. 129 din Constituție nu poate fi interpretat izolat, ci numai - potrivit art. 20 alin. (1) din Constituție - în lumina normelor internaționale convenționale și jurisprudențiale în materia drepturilor omului. Art. 129 consacră un drept al omului - dreptul la exercitarea căilor de atac împotriva hotărârilor judecătorești, adică dreptul la dublul grad de jurisdicție. Faptul că art. 129 nu face parte din titlul II al Constituției, rezervat drepturilor omului, nu înseamnă că el nu consacră un astfel de drept, prin conținutul său, situația nefiind singulară (de exemplu, art. 124, art. 127 și art. 128 consacră dimensiuni particulare ale unui drept al omului - dreptul la un proces echitabil, și anume legalitatea instanței, publicitatea ședințelor de judecată și folosirea limbii materne în justiție, nici ele nefăcând parte din titlul II). Se arată că art. 129 din Constituție trebuie interpretat în lumina art. 2 din Protocolul adițional nr. 7 la Convenție, care consacră dreptul la dublu grad de jurisdicție în materie penală, precum și a jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului. Ratione materiae, art. 2 din Protocolul nr. 7 la Convenție consacră dreptul la un dublu grad de jurisdicție numai în materie „penală“, cu precizarea însă că noțiunea de „penal“ este o noțiune europeană autonomă, cu propriul său sens în Convenție, care nu corespunde cu sensul obligatoriu dat aceleiași noțiuni de legislațiile naționale ale statelor părți. Jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului a stabilit trei criterii alternative (este suficient ca unul singur să fie îndeplinit) pentru calificarea unei materii (în sensul Convenției, și anume - în ceea ce interesează pentru excepția de neconstituționalitate - al art. 6 și art. 7 din Convenție și al art. 2 din Protocolul nr. 7 la Convenție) ca fiind „penală“ în sens european autonom, și anume: calificarea dată de dreptul intern (orice materie calificată de dreptul național ca fiind penală este „penală“ și în sens european autonom); natura și gravitatea faptei reproșate unei persoane (faptele grave au natură „penală“ în sens european autonom, chiar dacă dreptul intern le califică drept extrapenale), natura și asprimea sancțiunii pe care o riscă persoana în cauză, precum și caracterul punitiv, disuasiv al măsurii (sancțiunile aspre și cu rol punitiv, iar nu reparator, sunt „penale“ în sens european autonom, chiar dacă sunt extrapenale, potrivit dreptului intern). Se arată că, în dreptul român, retragerea cetățeniei române, pentru motive legate de terorism sau acte contra siguranței naționale, are natură extra-penală, administrativă. Procesul judiciar având ca obiect acțiunea în anularea ordinului președintelui Autorității Naționale pentru Cetățenie, de retragere a cetățeniei române, este extra-penal, de contencios administrativ. Totuși, măsura retragerii cetățeniei române pentru aceste motive îndeplinește două dintre criteriile alternative stabilite de Curtea Europeană a Drepturilor Omului, pentru calificarea ei ca fiind „penală“, în sens european autonom, independent de calificarea sa ca fiind extra-penală în dreptul intern român. Astfel, în primul rând, retragerea cetățeniei se dispune pentru fapte extrem de grave, și anume fapte legate de terorism sau care aduc atingere siguranței naționale; aceste fapte sunt calificate de dreptul român ca fiind infracțiuni. De asemenea, retragerea cetățeniei române are un caracter sancționator (se pierd toate drepturile atașate statutului de cetățean român), sancțiunea este extrem de gravă și are caracter punitiv, represiv, exemplar, iar nu reparator; în Codul penal, măsuri mult mai puțin grave sunt calificate drept pedepse (au natură penală), iar retragerea cetățeniei (având ca efect pierderea automată a tuturor drepturilor legate de cetățenie), pe o perioadă nedeterminată, are a fortiori un caracter mult mai grav. Rezultă că, având o natură „penală“ în sens european autonom, retragerea cetățeniei române pentru terorism sau atingeri aduse siguranței naționale face aplicabil art. 2 din Protocolul adițional nr. 7 la Convenție, deci dublul grad de jurisdicție ar trebui să existe. În cauză nu se regăsește niciuna dintre cele trei excepții stabilite de norma convențională: fapte mărunte; judecata în primă instanță de cea mai înaltă jurisdicție națională; condamnare în calea de atac după achitare în primă instanță. Prin urmare, art. 2 din Protocolul adițional nr. 7 la Convenție impune dublul grad de jurisdicție în prezenta cauză. ...