Decizia CCR nr. 362/2019Punctul 17

17. Guvernul consideră că excepția de neconstituționalitate este neîntemeiată. În acest sens arată că, potrivit art. 8 din Legea nr. 76/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, „De la data intrării în vigoare a Codului de procedură civilă, referirile din cuprinsul actelor normative la hotărârea judecătorească «definitivă și irevocabilă» sau, după caz, «irevocabilă» se vor înțelege ca fiind făcute la hotărârea judecătorească «definitivă.»“ Așadar, hotărârea pronunțată de tribunal, prin care acesta soluționează acțiunea introdusă împotriva ordinului președintelui Autorității Naționale pentru Cetățenie, de admitere sau de respingere a sesizării de retragere a cetățeniei, este definitivă, nefiind supusă nici apelului și nici recursului. Se arată că legea română a cetățeniei prevede drept condiție pentru acordarea la cerere a cetățeniei române, precum și pentru menținerea acesteia, un comportament loial față de statul român, respectiv de a nu întreprinde sau sprijini acțiuni împotriva ordinii de drept sau a securității naționale, de a nu avea legături cu grupări teroriste ori de a le sprijini, sub orice formă, de a nu se înrola, atunci când se află în străinătate, în forțele armate ale unui stat cu care România a rupt relațiile diplomatice sau cu care este în stare de război etc. (art. 8 și art. 25 din Legea cetățeniei române nr. 21/1991). Aceste prevederi sunt pe deplin compatibile cu normele și standardele internaționale în materie. În jurisprudența sa, Curtea Constituțională a statuat în mod constant că accesul liber la justiție nu presupune ca, în toate cauzele, să fie asigurat accesul la toate structurile și la toate căile de atac prevăzute de lege, deoarece competența și procedura de judecată sunt stabilite de legiuitor, iar acesta, asigurând posibilitatea de a ajunge în fața instanțelor judecătorești în condiții de egalitate, poate stabili reguli deosebite. Astfel, stabilirea regulilor de desfășurare a procesului în fața instanțelor judecătorești este atributul exclusiv al legiuitorului, care poate adopta reglementări cu caracter general sau cu caracter special, derogatoriu, cu aplicabilitate la anumite situații, în mod egal, pentru toți cei interesați în exercitarea acelorași categorii de drepturi sau în îndeplinirea acelorași categorii de obligații. În acest sens sunt prevederile art. 126 alin. (2) din Constituție. Totodată, în jurisprudența sa, Curtea Constituțională a evidențiat că, exceptând situația cauzelor penale, dreptul de a ataca o hotărâre judecătorească nu reiese nici explicit, dar nici implicit din prevederile Constituției sau ale art. 6 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului sau a libertăților fundamentale. În sensul practicii instanței europene, conceptul de „proces echitabil“ nu implică în mod necesar existența mai multor grade de jurisdicție, a unor căi de atac al hotărârilor judecătorești și nici, pe cale de consecință, posibilitatea exercitării acestor căi de atac - inclusiv a celor extraordinare - de către toate părțile din proces (a se vedea în acest sens Decizia nr. 73 din 4 iunie 1996). De asemenea, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat, în mai multe rânduri, că art. 6 din Convenție nu este aplicabil procedurilor care reglementează cetățenia unei persoane. Se arată că, în considerentele unei decizii relativ recente, Curtea a reținut următoarele: „în ceea ce privește plângerile reclamantului cu privire la decizia Curții Constituționale de a-i retrage cetățenia lituaniană, Curtea reamintește că articolul 6 pct. l al Convenției nu se aplică procedurilor care reglementează cetățenia unei persoane, deoarece astfel de proceduri nu implică nici «stabilirea drepturilor și obligațiilor sale civile și nicio acuzație penală împotriva sa» în sensul acestei dispoziții. În consecință, articolul 6 pct. l nu se aplică acestor proceduri (a se vedea cauzele S. împotriva Elveției (dec.), nr. 13.325/87, DR 59, 15 decembrie 1988 și Soc împotriva Croației (dec.), nr. 47.863/99/99, 29 iunie 2000). Rezultă că plângerea reclamantului trebuie respinsă ca fiind incompatibilă ratione materiae, în conformitate cu articolul 35 pct. 3 și 4 din Convenție. În mod similar, Convenția nu garantează reclamantului niciun drept la cetățenie (a se vedea Makuc și alții împotriva Sloveniei (dec.), nr. 26.828/06, S 208, 31 mai 2007). Prin urmare, fără o acțiune motivată în temeiul articolului 13 al Convenției, plângerea reclamantului trebuie, de asemenea, să fie respinsă ca fiind incompatibilă ratione materiae, în conformitate cu articolul 35 pct. 3 și 4 din Convenție (a se vedea în acest sens Hotărârea din 14 iunie 2011, pronunțată în Cauza Borisov împotriva Lituaniei, paragraful 16).“ Similar, prin Decizia din 31 mai 2007, pronunțată în Cauza Milan Makuc împotriva Sloveniei, paragraful 186, Curtea a reținut următoarele: „În acest sens, Curtea reamintește că articolul 6 pct. l al Convenției nu se aplică procedurilor care reglementează cetățenia unei persoane și/sau intrarea, șederea și deportarea străinilor, deoarece aceste proceduri nu implică nici «stabilirea drepturilor și obligațiilor civile și nici vreo acuzație penală împotriva sa», în sensul articolului 6 pct. l al Convenției (a se vedea, printre altele, Slivenko împotriva Letoniei (dec.) [GC], nr. 48.321/99, CEDO 2002 II (Extrase), pct. 94, Maaouia împotriva Franței [GC], nr. 39.652/98, pct. 36-40, CEDO 2000 X, Karassev împotriva Finlandei (dec.), S. împotriva Elveției (dec.), nr. 13.325/87, DR 59, 15 decembrie 1988 și Soc împotriva Croației (dec.), nr. 47.863/99/99, 29 iunie 2000).“ Pe cale de consecință, nici prevederile art. 2 din Protocolul adițional nr. 7 la Convenție, care prevăd dublul grad de jurisdicție în materie penală, nu sunt aplicabile procedurilor care reglementează cetățenia unei persoane. ...