Decizia CCR nr. 197/2019Punctul 13

13. Judecătoria Bistrița - Secția civilă opinează că excepția de neconstituționalitate invocată este întemeiată. În acest sens, reține că dispozițiile art. 19 alin. (13) din Legea nr. 171/2010, astfel cum au fost modificate prin art. I pct. 26 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 51/2016, reglementează o confiscare automată, de drept, a mijlocului de transport cu care s-a realizat transportul materialelor lemnoase care nu au proveniență legală conform normelor referitoare la proveniența, circulația și comercializarea materialelor lemnoase, la regimul spațiilor de depozitare a materialelor lemnoase și al instalațiilor de prelucrat lemn rotund, iar prevederile art. 19 alin. (14) din același act normativ trimit la Ordonanța Guvernului nr. 2/2001, ce reglementează cadrul juridic general al contravențiilor și care statuează prin art. 41 alin. (1) că sancțiunea complementară a confiscării bunurilor destinate, folosite sau rezultate din contravenții „se aduce la îndeplinire de organul care a dispus această măsură, în condițiile legii“. Reține că, potrivit art. 5 alin. (6) din Ordonanța Guvernului nr. 2/2001, „Sancțiunile complementare se aplică în funcție de natura și de gravitatea faptei.“, iar, potrivit art. 21 alin. (3) din același act normativ, că „Sancțiunea se aplică în limitele prevăzute de actul normativ și trebuie să fie proporțională cu gradul de pericol social al faptei săvârșite, ținându-se seama de împrejurările în care a fost săvârșită fapta, de modul și mijloacele de săvârșire a acesteia, de scopul urmărit, de urmarea produsă, precum și de circumstanțele personale ale contravenientului și de celelalte date înscrise în procesul-verbal“. Arată că prevederile legii speciale, în speță Legea nr. 171/2010, nu conțin criterii în raport cu care să se aprecieze oportunitatea aplicării sancțiunii complementare a confiscării mijloacelor de transport în raport cu circumstanțele concrete ale fiecărei contravenții în parte, aplicarea măsurii complementare operând ope legis, fără vreo posibilitate de apreciere din partea agentului constatator. În aceste condiții, prevederile art. 19 alin. (13) și (14) din Legea nr. 171/2010, care trimit la prevederile art. 41 alin. (1) din Ordonanța Guvernului nr. 2/2001, apar ca încălcând prevederile art. 44 alin. (9) din Constituție. Instanța are în vedere și faptul că, potrivit art. 47 din Ordonanța Guvernului nr. 2/2001, „Dispozițiile prezentei ordonanțe se completează cu dispozițiile Codului penal și ale Codului de procedură civilă, după caz“. Or, din punct de vedere substanțial, chiar dispozițiile din Codul penal, respectiv cele ale art. 112, prevăd ipoteze în care, în măsura în care valoarea bunurilor supuse confiscării, dintre cele prevăzute la alin. (1) lit. b) și lit. c) ale aceluiași articol, este vădit disproporționată față de natura și gravitatea faptei, se dispune confiscarea în parte, prin echivalent bănesc, ținând seama de urmarea produsă sau care s-ar fi putut produce și de contribuția bunului la aceasta, respectiv dacă bunurile nu pot fi confiscate, întrucât nu aparțin infractorului, iar persoana căreia îi aparțin nu a cunoscut scopul folosirii lor, astfel încât se va confisca echivalentul în bani al acestora, cu aplicarea dispozițiilor alin. (2) . În consecință, instanța apreciază că Legea nr. 171/2010 ar trebui să prevadă criterii care să permită aplicarea acesteia, cu respectarea criteriului proporționalității între sancțiunea complementară aplicată și natura și gravitatea faptei contravenționale săvârșite, ținând cont și de valoarea bunului supus confiscării raportat la natura și gravitatea faptei, respectiv de persoana căreia îi aparține bunul supus confiscării și care ar putea să nu cunoască scopul folosirii lui. ...