Decizia CCR nr. 197/2019Punctul 33

33. În acest context, Curtea observă că dispoziții similare celor criticate în prezenta cauză au fost interpretate și aplicate de către instanțele de drept comun, de pildă, prin Sentința civilă nr. 7.026/2015, pronunțată de Judecătoria Sectorului 1 București, reținându-se că „într-adevăr, potrivit art. 4 alin. (1) din Legea nr. 12/1990, mărfurile sau produsele care au servit sau au fost destinate să servească la săvârșirea vreuneia dintre faptele prevăzute la art. 1 lit. a) , precum și sumele de bani și lucrurile dobândite prin săvârșirea contravenției se confiscă. Aceste prevederi sunt însă atenuate de prevederile art. 5 alin. (5) din Ordonanța Guvernului nr. 2/2001, dreptul comun în materie contravențională, care atestă că sancțiunea stabilită trebuie să fie proporțională cu gradul de pericol social al faptei săvârșite. Aceleași concluzii pot fi extrase și din art. 21 alin. (3) din același act normativ descris mai sus. Prin aceasta, dar și raportat la jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, sancțiunea contravențională trebuie să treacă prin filtrul proporționalității și oportunității al agentului constatator, neputând fi admise sancțiunile de drept“. Așadar, Curtea observă că, deși la acea dată dispozițiile art. 4 alin. (1) din Legea nr. 12/1990 privind protejarea populației împotriva unor activități de producție, comerț sau prestări de servicii ilicite reglementau sancțiunea contravențională a confiscării ope legis, instanța a apreciat că o sancțiune contravențională nu poate fi aplicată de drept, legiuitorul nefiind în măsură să prevadă toate situațiile ce pot să apară în practică, astfel încât a învestit agentul constatator cu forța publică pentru a putea aplica o sancțiune în funcție de specificul fiecărei situații. Considerentele hotărârii judecătorești, anterior citate, sunt în acord cu jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, potrivit căreia „instanța trebuie să asigure un raport rezonabil de proporționalitate între confiscare, ca modalitate de asigurare a interesului general, și protecția dreptului persoanei acuzate de a se folosi de bunurile sale, pentru a evita să impună o sarcină individuală excesivă“. (Hotărârea din 6 noiembrie 2008, pronunțată în Cauza Ismayilov împotriva Rusiei, paragraful 34). Totodată, Judecătoria Orșova a pronunțat Sentința nr. 18 din 20 ianuarie 2014, în soluționarea unei plângeri formulate împotriva procesului-verbal de constatare a contravenției de transport de cereale fără a prezenta în trafic certificatul de producător, prin care contravenientul a fost sancționat cu amendă și cu măsura confiscării vehiculului cu care transporta cerealele. În speță, instanța de judecată a analizat modul de individualizare a sancțiunilor aplicate și a constatat că acestea trebuie să fie proporționale cu gradul de pericol social al faptelor comise, pentru această operațiune recurgându-se la criteriile prevăzute de art. 21 alin. (3) din Ordonanța Guvernului nr. 2/2001, și anume împrejurările în care a fost săvârșită fapta, modul și mijloacele de săvârșire a acesteia, scopul urmărit, urmarea produsă, precum și circumstanțele personale ale contravenientului și celelalte date înscrise în procesul-verbal. Cu privire la sancțiunea complementară constând în confiscarea mijlocului de transport folosit pentru transportarea mărfii, instanța a apreciat că și aceasta este supusă procesului de individualizare, fapt ce poate fi dedus din interpretarea dispozițiilor art. 5 al Ordonanței Guvernului nr. 2/2001. Astfel, instanța a reținut că sancțiunile contravenționale, indiferent dacă sunt principale sau complementare, trebuie să respecte cerința proporționalității cu fapta concretă săvârșită. În plus, interpretând dispozițiile art. 5 alin. (6) din Ordonanța Guvernului nr. 2/2001, instanța a arătat că sancțiunea complementară nu se stabilește doar de legiuitor, adică avându-se în vedere doar pericolul social abstract al faptei incriminate drept contravenție, fără a da posibilitatea agentului constatator sau instanței de judecată să analizeze în concret dacă fapta comisă întrunește criteriile de gravitate necesare pentru a aplica o asemenea sancțiune. Astfel, competența legiuitorului este aceea de a stabili pedepse complementare, iar aplicarea acestora - care reprezintă un proces distinct de cel de stabilire, de prevedere în norma de incriminare - nu poate reveni decât organului constatator și instanței învestite cu verificarea procesului-verbal de contravenție. Instanța de judecată a mai reținut că nu se pot aplica, prin analogie, dispozițiile din Codul penal referitoare la obligativitatea aplicării pedepselor complementare. În fapt, asemănarea este doar de ordin terminologic, conținutul acestora fiind diferit: în timp ce pedepsele complementare prevăzute de legea penală privesc persoana inculpatului, pedeapsa complementară a confiscării cuprinsă în norma contravențională este una pecuniară și, mai mult decât atât, legea penală cuprinde o dispoziție în sensul aplicării obligatorii a acestora, normă care însă nu are un corespondent în legislația care guvernează regimul juridic al contravențiilor. În speță, instanța a constatat că petentul a făcut dovada provenienței bunurilor, iar statul nu a fost prejudiciat prin comiterea acestei fapte. Deși sancțiunile contravenționale instituite prin norma legală sunt ridicate și urmăresc combaterea producerii și a transportării ilicite de cereale, în cauză a fost dovedit faptul că petentul este producător de cereale, înregistrat ca atare la organele competente. Astfel, pericolul social concret al faptei este redus, iar sancțiunea complementară a confiscării mijlocului de transport depășește considerabil chiar sancțiunea maximă principală care se poate aplica pentru această faptă. În aceste condiții, instanța, pentru asigurarea drepturilor consfințite de Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, a considerat că se impune și înlăturarea acesteia, întrucât constituie o sancțiune disproporționată față de circumstanțele concrete ale faptei. ...