Decizia CCR nr. 149/2019Punctul 7

7. În ceea ce privește neconstituționalitatea prevederilor art. 102 pct. 267 din Legea nr. 255/2013 - cu referire la cazurile de recurs în casație reglementate de dispozițiile art. 438 alin. (1) din Codul de procedură penală -, instanța constată că, în contextul noii politici penale în care se urmărește asigurarea celerității procesului penal, au fost restrânse cazurile de casare numai la anumite motive de nelegalitate și au fost eliminate cele formale și fără impact major asupra legalității. Așadar, textul de lege criticat nu intră în contradicție cu prevederile constituționale și nici cu cele ale Convenției, atât timp cât recursul constituie o cale de atac ce poate fi exercitată numai împotriva hotărârilor definitive și doar în cazuri strict determinate, de încălcare gravă a legii, ducând la o judecată ce nu poartă asupra fondului, ci exclusiv asupra corectei aplicări a legii. În plus, instituirea regulilor de desfășurare a procesului în fața instanțelor judecătorești, deci și reglementarea căilor de atac, este de competența exclusivă a legiuitorului. Acesta este sensul prevederilor constituționale ale art. 129, text care face referire la „condițiile legii“ atunci când reglementează exercitarea căilor de atac, ca de altfel și al dispozițiilor art. 126 alin. (2) din Constituție, care, referindu-se la competența instanțelor judecătorești și la procedura de judecată, stabilește că acestea „sunt prevăzute numai prin lege“. ...