Decizia CCR nr. 116/2019Punctul 15

15. În subsidiar, Guvernul apreciază că excepția de neconstituționalitate este neîntemeiată. Nu se poate susține existența unui tratament juridic discriminatoriu între inculpații aflați sub puterea unei măsuri preventive privative de libertate (arestare preventivă, arest la domiciliu) și cei față de care s-au dispus măsuri restrictive de libertate (control judiciar, control judiciar pe cauțiune). Astfel, dacă în primul caz este vorba despre sesizarea judecătorului de drepturi și libertăți cu propunerea procurorului de prelungire a măsurilor preventive respective, în cel de-al doilea caz, judecătorul este sesizat de către inculpat cu plângerea asupra prelungirii controlului judiciar, măsură deja dispusă de procuror. Pe de altă parte, ipoteza reglementată de art. 215^1 alin. (2) din Codul de procedură penală (prelungirea controlului judiciar de către procuror) este similară situației în care măsura preventivă este menținută în faza camerei preliminare sau în cursul judecății (art. 207-208 din Codul de procedură penală). Or, nici în aceste situații legiuitorul nu a prevăzut că judecătorul de cameră preliminară, respectiv instanța de judecată, este obligat(ă) să se pronunțe asupra menținerii măsurii preventive cu cel puțin 5 zile înainte de expirarea acesteia. Guvernul apreciază că nici criticile referitoare la încălcarea dreptului la un recurs efectiv și la îngrădirea accesului efectiv la justiție nu sunt fondate. Potrivit art. 215^1 alin. (5) din Codul de procedură penală, „împotriva ordonanței procurorului prin care, în condițiile prevăzute la alin. (2) și alin. (3) , s-a prelungit măsura controlului judiciar, inculpatul poate face plângere la judecătorul de drepturi și libertăți de la instanța căreia i-ar reveni competența să judece cauza în fond, dispozițiile art. 213 aplicându-se în mod corespunzător“. ...