Decizia CCR nr. 18/2019Punctul 23

23. Art. 8 din Convenție, din punctul de vedere al garanțiilor procedurale, impune și o altă obligație în sarcina statelor, și anume aceea de a soluționa cauzele cu celeritate, întrucât în relația unui părinte cu copilul său trebuie manifestată o diligență excepțională, având în vedere faptul că trecerea timpului poate reprezenta o soluționare de facto a cauzei (Hotărârea din 5 decembrie 2002, pronunțată în Cauza Hoppe împotriva Germaniei, paragraful 54). Curtea a statuat că neîndeplinirea obligațiilor impuse de Convenția de la Haga (Convenția din 25 octombrie 1980 asupra aspectelor civile ale răpirii internaționale de copii), ratificată de România prin Legea nr. 100/1992, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 243 din 30 septembrie 1992, este considerată o încălcare a art. 8 din Convenție, având în vedere că art. 3, 7, 12 și 13 din Convenția de la Haga prevăd obligativitatea înapoierii imediate a copiilor care au fost luați sau reținuți într-un alt stat contractant în mod nelegal. Astfel, luarea sau reținerea unui copil va fi considerată nelegală dacă încalcă drepturile părintești atribuite unei persoane conform legii statului în care copilul avea rezidența obișnuită imediat înainte de luare sau reținere, iar autoritățile statale trebuie să coopereze pentru a asigura înapoierea copilului, prin localizarea și reîncredințarea acestuia părintelui îndreptățit. În acest scop, autoritățile administrative și judiciare din statele contractante trebuie să acționeze cu celeritate, chiar și din proprie inițiativă, urmărind totodată să ferească copilul de pericol (Hotărârea din 29 aprilie 2003, pronunțată în Cauza Iglesias Gil și A.U.I. împotriva Spaniei, paragrafele 49, 50 și 62). ...