Decizia CCR nr. 573/2018Punctul 4

4. Reprezentantul Ministerului Public pune concluzii de respingere, ca neîntemeiată, a excepției de neconstituționalitate, potrivit notelor scrise depuse la dosar. Arată că, în speță, nu sunt aplicabile considerentele deciziilor Curții Constituționale nr. 235 din 7 aprilie 2015 și nr. 651 din 17 octombrie 2017. Astfel, considerentele Deciziei nr. 235 din 7 aprilie 2015 vizează doar calea ordinară de atac a apelului, neputând fi extinse cu privire la recursul în casație, întrucât, în cadrul acestuia, nu se mai verifică aspecte procedurale de felul celor care pot fi verificate în apel. În acest sens precizează că încălcarea dispozițiilor legale care atrage nulitatea absolută poate fi invocată pe calea contestației în anulare, singura verificare care ar mai putea fi efectuată - dintre cele indicate de Curte în Decizia nr. 235 din 7 aprilie 2015 - fiind cea care vizează dispozițiile art. 438 alin. (1) pct. 1 din Codul de procedură penală cu privire la lipsa competenței după materie sau după calitatea persoanei, atunci când judecata a fost efectuată de o instanță inferioară celei legal competente. În ceea ce privește Decizia nr. 651 din 17 octombrie 2017, arată că, prin aceasta, Curtea a decis că nesancționarea - în cazul soluțiilor pronunțate ca urmare a aplicării procedurii privind recunoașterea învinuirii - a unor aspecte referitoare la nelegalitatea hotărârii definitive, dintre cele cuprinse în enumerarea cazurilor de recurs în casație, creează discriminare față de părțile din procesele penale soluționate potrivit procedurii de drept comun. Reprezentantul Ministerului Public apreciază însă că nu toate părțile din toate dosarele sunt în aceeași situație juridică. Pe de altă parte, în cazul acordului de recunoaștere a vinovăției, partea civilă și partea responsabilă civilmente nu sunt puse în situația de a nu avea acces la recursul în casație prin voința exclusivă a inculpatului, întrucât raportul de drept penal este soluționat printr-un acord încheiat între procuror și inculpat, care este avizat de procurorul ierarhic superior. Este adevărat că pot exista cauze în care un coautor să urmeze procedura obișnuită de judecată, iar alt coautor să încheie un acord, caz în care acesta din urmă nu va avea acces la calea extraordinară de atac a recursului în casație, după cum nici partea civilă nu va putea formula recurs cu privire la inculpatul care a încheiat respectivul acord. Consideră că deosebirea de tratament juridic urmărește un scop legitim și păstrează un raport de proporționalitate între mijloacele folosite și obiectivul avut în vedere, întrucât prevederile acordului sunt supuse verificării în două grade de jurisdicție. Totodată, un inculpat care încheie un acord de recunoaștere a vinovăției acceptă toate elementele care ar putea constitui cazuri de recurs în casație. Acordul nu conține mențiuni exprese cu privire la instanța competentă, dar un inculpat asistat de apărător poate să își dea seama cu ușurință că încheie acordul cu un procuror de un nivel inferior instanței în fața căreia consideră că trebuie să fie judecat. Prin urmare, în eventualitatea în care ar exista recurs în casație cu privire la acordul de recunoaștere a vinovăției, instanța de recurs ar fi chemată să verifice exclusiv elemente asupra cărora inculpatul a consimțit prin acordul încheiat cu procurorul. ...