Decizia CCR nr. 651/2017Punctul 8

8. Totodată, Înalta Curte de Casație și Justiție - Secția penală, în complet diferit, exprimându-și opinia prin încheierile din 6 iulie și din 25 noiembrie 2016, pronunțate în dosarele nr. 37.499/3/2014 și nr. 3.229/1/2016, apreciază că excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 434 alin. (2) lit. f) din Codul de procedură penală este întemeiată. Astfel, arată că aceste dispoziții de lege contravin prevederilor constituționale ale art. 16 alin. (1) referitor la egalitatea cetățenilor în fața legii și ale art. 21 privind accesul liber la justiție și dreptul la un proces echitabil, respectiv celor ale art. 20 alin. (2) raportat la art. 6 paragraful 1 referitor la dreptul la un proces echitabil din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, precum și prevederilor art. 124 alin. (2) din Legea fundamentală cu privire la unicitatea, imparțialitatea și egalitatea justiției, în condițiile în care stabilesc că recursul în casație nu se poate exercita în nicio ipoteză - implicit, nici in ipoteza erorilor de drept comise de instanțe, consecința fiind neconformitatea hotărârii definitive cu regulile de drept aplicabile -, atât timp cât soluțiile pronunțate sunt urmarea aplicării procedurii privind recunoașterea învinuirii. Având în vedere scopul recursului în casație, Înalta Curte consideră că exigențele dreptului la un proces echitabil impun asigurarea verificării pe această cale extraordinară de atac a legalității soluțiilor pronunțate ca urmare a aplicării procedurii privind recunoașterea învinuirii, asigurânduse, astfel, prin raportare la cazurile anume prevăzute de lege, posibilitatea îndreptării erorilor de drept comise la soluționarea cauzei. Din perspectiva interesului de a cere și obține îndreptarea erorilor de drept comise la soluționarea unei cauze potrivit procedurii accelerate, inculpatul, partea civilă, partea responsabilă civilmente, precum și procurorul - ținând cont de rolul său în cadrul procesului penal -, în calitate de titulari ai dreptului de a formula cerere de recurs în casație, se află într-o situație similară cu părțile și reprezentantul Ministerului Public din procesele penale soluționate potrivit procedurii obișnuite, sub aspectul recunoașterii liberului acces la justiție, în componenta sa referitoare la dreptul la un proces echitabil. În concluzie, apreciază că dispozițiile art. 434 alin. (2) lit. f) din Codul de procedură penală creează, în mod nejustificat, un tratament juridic diferențiat, generând o discriminare prin excluderea de la controlul judiciar a anumitor hotărâri judecătorești care soluționează fondul cauzei penale. Sub aspectul asigurării egalității cetățenilor în exercitarea drepturilor lor procesuale, inclusiv a căilor de atac, Înalta Curte de Casație și Justiție - Secția penală invocă jurisprudența Curții Constituționale, și anume Decizia nr. 540 din 12 iulie 2016 (în motivarea căreia se reiterează considerente ale Deciziei Plenului nr. 1 din 8 februarie 1994), prin care s-a statuat că: „în instituirea regulilor de acces al justițiabililor la aceste drepturi, legiuitorul este ținut de respectarea principiului egalității cetățenilor în fața legii. Prin urmare, instituirea unor reguli speciale în ceea ce privește căile de atac nu este contrară acestui principiu atât timp cât ele asigură egalitatea juridică a cetățenilor în utilizarea lor. Principiul egalității în fața legii presupune instituirea unui tratament egal pentru situații care, în funcție de scopul urmărit, nu sunt diferite. El nu exclude, ci, dimpotrivă, presupune soluții diferite pentru situații diferite. În consecință, un tratament diferit nu poate fi doar expresia aprecierii exclusive a legiuitorului, ci trebuie să se justifice rațional, în respectul principiului egalității cetățenilor în fața legii și a autorităților publice“ (paragraful 21). Mai arată că, prin aceeași Decizie nr. 540 din 12 iulie 2016 - prin care Curtea Constituțională a constatat că soluția legislativă cuprinsă în dispozițiile art. 434 alin. (1) teza întâi din Codul de procedură penală, care exclude atacarea cu recurs în casație a deciziilor pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție, ca instanță de apel, este neconstituțională -, s-a reținut că „dispozițiile de lege criticate nu asigură existența remediului pentru cazul încălcării legii și creează un vid de reglementare în ceea ce privește desființarea deciziilor nelegale pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție ca instanță de apel - decizii prin care s-a soluționat fondul cauzelor -, lipsind, pe de o parte, procurorul de pârghiile necesare exercitării rolului său specific în cadrul procesului penal, iar, pe de altă parte, părțile de posibilitatea apărării drepturilor, a libertăților și a intereselor lor legitime“ (paragraful 24). Or, analizând susținerile procurorului privind neconstituționalitatea dispozițiilor art. 434 alin. (2) lit. f) din Codul de procedură penală, care exclud - din sfera hotărârilor definitive a căror conformitate cu regulile de drept aplicabile poate fi analizată în calea extraordinară a recursului în casație - hotărârile ce conțin soluții pronunțate ca urmare a aplicării procedurii privind recunoașterea învinuirii, Înalta Curte consideră că o situație similară celei evocate anterior există și în situația de față, apreciind că, așa cum însăși instanța de control constituțional a statuat prin decizia mai sus citată, în cazul în care legea - norma de procedură penală și/sau norma de drept penal substanțial - este încălcată, trebuie să se asigure atât procurorului, cât și părții interesate posibilitatea de a cere și obține restabilirea legalității prin casarea hotărârii nelegale. ...