Decizia CCR nr. 651/2017Punctul 5

5. În motivarea excepției de neconstituționalitate, autorii acesteia susțin, în esență, că dispozițiile art. 434 alin. (2) lit. f) din Codul de procedură penală - care exclud posibilitatea atacării cu recurs în casație a soluțiilor pronunțate ca urmare a aplicării procedurii privind recunoașterea învinuirii - încalcă prevederile constituționale ale art. 1 alin. (5) privind principiul legalității, ale art. 16 referitor la egalitatea în drepturi, ale art. 21 privind accesul liber la justiție și dreptul la un proces echitabil, ale art. 24 alin. (1) referitor la dreptul la apărare, ale art. 53 privind restrângerea exercițiului unor drepturi sau al unor libertăți, ale art. 124 alin. (2) referitor la unicitatea, imparțialitatea și egalitatea justiției, ale art. 129 privind folosirea căilor de atac și ale art. 131 alin. (1) referitor la rolul Ministerului Public, precum și ale art. 11 alin. (2) privind tratatele ratificate de Parlament și ale art. 20 referitor la tratatele internaționale privind drepturile omului, raportate la prevederile art. 6 referitor la dreptul la un proces echitabil din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale. Autorii excepției arată că dispozițiile de lege criticate împiedică părțile civile să exercite calea de atac a recursului în casație, pe motiv că inculpatul a înțeles să recunoască învinuirea, aspect care privește strict latura penală a cauzei. De asemenea, consideră că textul de lege criticat, care limitează controlul judecătoresc al hotărârilor pronunțate ca urmare a aplicării procedurii privind recunoașterea învinuirii, creează discriminare între inculpați și constituie o piedică excesivă în calea realizării actului de justiție. Arată că dispozițiile art. 434 alin. (2) lit. f) din Codul de procedură penală restrâng, fără nicio justificare obiectivă și rezonabilă, liberul acces la justiție al părților și dreptul acestora la un proces echitabil, deoarece soluția dispusă în procedura recunoașterii învinuirii, chiar dacă este nelegală, nu poate fi reformată. Astfel, un inculpat care și-a recunoscut vinovăția nu are dreptul de a cere înlăturarea greșitei aplicări a legii, chiar dacă o atare aplicare nu ține de procedura simplificată, în timp ce un coinculpat care nu și-a recunoscut fapta poate ataca cu recurs în casație aceeași decizie definitivă prin care s-a făcut o aplicare greșită a legii, existând posibilitatea înlăturării nelegalității produse. Or, conduita procesuală a inculpatului care a generat judecata în procedura simplificată nu trebuie să constituie un impediment cu privire la cenzurarea soluției nelegale prin intermediul căii extraordinare de atac a recursului în casație, având în vedere că această cale ar fi fost accesibilă fie inculpatului - în cazul judecății în procedura obișnuită sau dacă i s-ar fi respins cererea de judecare potrivit procedurii accelerate -, fie unui coinculpat. În acest sens, instanța de judecată, în calitate de autoare a excepției, menționează că, în speță, a fost aplicată o pedeapsă rezultantă criticată sub aspectul nelegalității, tratamentul sancționator fiind rezultatul reținerii incidenței dispozițiilor de lege privind concursul de infracțiuni și recidiva. Astfel, cu ocazia verificării admisibilității în principiu a cererii de recurs în casație, Înalta Curte observă, pe de o parte, că recurentul condamnat a beneficiat de dispozițiile art. 396 alin. (10) din Codul de procedură penală cu privire la reducerea limitelor de pedeapsă prevăzute de lege ca urmare a judecării cauzei în condițiile art. 375 alin. (1) și (2) din același cod, ce reglementează procedura în cazul recunoașterii învinuirii, iar, pe de altă parte, că, la judecarea cauzei în apel, s-a reținut, în mod eronat, starea de recidivă a inculpatului. Printr-o încheiere de îndreptare a erorii materiale, instanța de apel a înlăturat incidența dispozițiilor art. 37 alin. 1 lit. a) din Codul penal din 1969, referitoare la recidiva postcondamnatorie, dar o atare îndreptare nu are niciun efect asupra tratamentului sancționator aplicat inculpatului și nu poate conduce la modificarea limitelor de pedeapsă. De asemenea, procurorul, autor al excepției, susține că restrângerea dreptului de a formula recurs în casație împotriva soluțiilor pronunțate ca urmare a aplicării procedurii privind recunoașterea învinuirii poate constitui premisa unor viitoare condamnări ale statului român de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului, având în vedere jurisprudența acesteia în materia încălcării prevederilor art. 6 din Convenție privind dreptul la un proces echitabil, drept consacrat și de art. 21 alin. (3) din Constituție. Totodată, invocă Decizia nr. 540 din 12 iulie 2016, prin care Curtea Constituțională a constatat că soluția legislativă cuprinsă în dispozițiile art. 434 alin. (1) teza întâi din Codul de procedură penală, care exclude atacarea cu recurs în casație a deciziilor pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție, ca instanță de apel, este neconstituțională, susținând că - și în analiza prezentei excepții de neconstituționalitate - sunt valabile considerentele acestei decizii (paragrafele 15 și 20-24). ...