Decizia CCR nr. 560/2018Punctul 44

44. Însă, dispozițiile criticate - art. I pct. 10 [cu referire la art. 43 alin. (2^1) din Legea nr. 192/2006] din legea supusă controlului de constituționalitate - prevăd că, în cauzele menționate la art. 60^1, înainte de introducerea cererii de chemare în judecată, „părțile vor încerca soluționarea litigiului prin mediere.“ Curtea reține că din interpretarea gramaticală a sintagmei „vor încerca“ rezultă că părțile unui litigiu sunt obligate să încerce soluționarea litigiului prin mediere. În sens contrar, dacă legiuitorul nu ar fi dorit instituirea obligativității încercării de soluționare a litigiului prin mediere, atunci ar fi folosit sintagma „pot încerca“. De asemenea, Curtea reține că din interpretarea sistematică a dispozițiilor legii supuse controlului de constituționalitate rezultă că voința legiuitorului a fost aceea a introducerii obligativității încercării de soluționare a litigiului prin mediere, deoarece a modificat și partea introductivă a dispozițiilor art. 60^1 din Legea nr. 192/2006, stabilind că „părțile sunt ținute să facă dovada că au încercat procedura medierii“. Chiar dacă legiuitorul nu a instituit nicio sancțiune pentru neîndeplinirea încercării soluționării litigiului prin mediere, dispozițiile art. 43 alin. (2^1) din Legea nr. 192/2006, astfel cum au fost modificate prin art. I pct. 10 din legea criticată, reprezintă norme imperative onerative, care obligă părțile să încerce soluționarea litigiului prin mediere. Astfel, textul de lege criticat reprezintă o normă care impune părților o anumită acțiune, iar nu o normă permisivă, care ar lăsa la aprecierea părții alegerea unei anumite conduite, și anume aceea de a încerca sau nu soluționarea litigiului prin mediere. ...