Decizia CCR nr. 464/2018Punctul 19

19. Cu privire la acest aspect, Curtea reține că toate cele trei sintagme criticate au beneficiat de o interpretare constantă, atât în practica judiciară, cât și în doctrină. Astfel, s-a statuat că prin „promisiune“ se înțelege angajamentul, făgăduiala, obligația pe care și-o asumă o persoană față de un funcționar public de a remite în viitor o sumă de bani sau alte foloase, dacă va acționa sau nu va acționa în sensul urmărit și dorit de acea persoană. Promisiunea presupune un act unilateral al mituitorului, ea neimplicând neapărat actul corelativ al acceptării de către funcționarul public. Mijloacele prin care se face promisiunea sunt multiple. Aceasta se poate face verbal, în scris, precum și în orice alt mod; ea trebuie însă să ajungă la cunoștința destinatarului (funcționarului public sau persoanei care exercită atribuții similare în varianta atenuată), neavând relevanță, așa cum s-a menționat, dacă acesta o acceptă sau o respinge. De exemplu, în practică s-a constatat săvârșirea infracțiunii de dare de mită, în modalitatea promisiunii, în sarcina inculpatului care a promis unui agent de poliție o sumă de bani pentru ca acesta din urmă să rezolve favorabil un dosar de cercetare penală privind rudele inculpatului (Decizia nr. 1.315 din 9 aprilie 2008, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Secția penală). ...