Decizia CCR nr. 395/2018Punctul 17

17. Totodată, Curtea reține că, prin mai multe decizii, ca, de exemplu, Decizia nr. 416 din 10 aprilie 2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 338 din 1 mai 2008, Decizia nr. 21 din 8 ianuarie 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 45 din 27 ianuarie 2009, Decizia nr. 1.046 din 14 iulie 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 577 din 19 august 2009, sau Decizia nr. 304 din 1 martie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 256 din 12 aprilie 2011, referitoare la excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 5 alin. (1) teza întâi din titlul XIII al Legii nr. 247/2005, ce constituie și în cauza de față obiect al excepției, a constatat că prevederile criticate sunt norme de procedură edictate de legiuitor în virtutea competenței sale constituționale. De asemenea, Curtea a subliniat că Legea fundamentală nu cuprinde dispoziții referitoare la obligativitatea existenței tuturor căilor de atac, ci statuează principial, în art. 129, că „Împotriva hotărârilor judecătorești, părțile interesate și Ministerul Public pot exercita căile de atac, în condițiile legii“, iar potrivit art. 126 alin. (2) din Constituție, „Competența instanțelor judecătorești și procedura de judecată sunt prevăzute prin lege“. Sub aspectul existenței unei singure căi de atac împotriva hotărârilor pronunțate în materia fondului funciar, Curtea a reamintit, prin deciziile mai sus menționate, că accesul liber la justiție nu înseamnă accesul, în toate cazurile, la toate structurile judecătorești și la toate căile de atac. ...