Decizia CCR nr. 381/2018Punctul 5

5. Cu privire la încălcarea art. 16 din Constituție se susține că, prin dispozițiile de lege criticate, se produce o îngrădire nejustificată a dreptului de acces la o instanță care să analizeze fondul cauzei, deși Înalta Curte de Casație și Justiție este prima și ultima instanță de judecată în fața căreia se aduce spre apreciere legalitatea și temeinicia hotărârii de sancționare disciplinară a magistratului. Orice derogare de la regula egalității contravine ordinii de drept, pe care o transformă într-o simplă utopie, lipsită de orice valențe juridice. Inegalitatea în drepturi, creată prin normele criticate „rezultă din situația de inegalitate - din punct de vedere al drepturilor procesuale de acces la o instanță cu deplină jurisdicție - create între persoanele sancționate disciplinar, care nu îndeplinesc funcția de magistrat și cei care îndeplinesc o astfel de funcție“. Astfel, pe de-o parte, persoanele angajate în muncă, în baza unui contract de muncă, sancționate în cadrul unei proceduri disciplinare de către angajator, au la dispoziție o acțiune directă la instanța de judecată specializată în litigii de muncă, precum și o cale de atac devolutivă, apelul. Pe de altă parte, magistrații sunt sancționați disciplinar de către Consiliul Superior al Magistraturii și nu au la dispoziție decât o singură formă de acțiune la instanța de judecată, împotriva măsurii de sancționare disciplinară, anume „recursul“ în casație prevăzut de art. 51 alin. (3) din Legea nr. 317/2004. Reglementarea doar a unei căi extraordinare de atac pentru magistratul cercetat disciplinar reprezintă o inegalitate în exercitarea dreptului de acces la o instanță cu deplină jurisdicție, raportat la alte proceduri disciplinare (cum ar fi cele în cazul notarilor, avocaților, executorilor judecătorești sau mediatorilor), care asigură accesul la justiție în mod efectiv, fiind permis instanței de judecată să analizeze decizia/hotărârea de sancționare disciplinară - atât sub aspectul netemeiniciei acesteia, iar nu doar din perspectiva motivelor de nelegalitate. O astfel de inegalitate poate fi înlăturată prin interpretarea art. 51 alin. (3) din Legea nr. 317/2004, în concordanță cu art. 7 alin. (2) din Legea nr. 76/2012, potrivit căruia, în cazul în care, printr-o lege specială, se prevede că hotărârea judecătorească de primă instanță este „supusă recursului“ sau că „poate fi atacată cu recurs“ ori, după caz, legea specială folosește o altă expresie similară, aceasta va fi supusă numai apelului la instanța ierarhic superioară. Singurele excepții de la această regulă sunt cele prevăzute de art. 7 alin. (3) din Legea nr. 76/2012, iar procedura disciplinară reglementată de Legea nr. 317/2004 nu este prevăzută printre ele. Se susține că egalitatea în drepturi a celor care contestă o decizie/hotărâre disciplinară, poate fi asigurată prin simpla interpretare a art. 51 alin. (3) din Legea nr. 317/2004 în raport de art. 7 alin. (2) din Legea nr. 76/2012. Această interpretare se încadrează și în ipotezele prevăzute de art. 97 pct. 4 din Codul de procedură civilă, care prevede competența materială a Înaltei Curți de Casație și Justiție de a judeca „orice alte cereri date în competența sa“. În situația în care s-ar considera că „recursul“ exercitat în temeiul art. 51 alin. (3) din Legea nr. 317/2004 nu s-ar încadra în ipoteza reglementată de art. 97 pct. 4 din Codul de procedură civilă, ci doar în ipoteza prevăzută de art. 97 pct. 1 din același cod, s-ar ajunge la o limitare disproporționată și nejustificată a accesului la justiție, în sensul de acces la o instanță cu deplină jurisdicție, și la un remediu efectiv pentru magistratul sancționat disciplinar. O astfel de interpretare restrictivă conduce la inegalitatea în drepturi pentru magistrați, din punct de vedere al dreptului la un remediu efectiv împotriva unei hotărâri disciplinare emise de Consiliul Superior al Magistraturii, în raport cu căile de atac reglementate de Legea nr. 53/2003 - Codul muncii și de alte legi care reglementează procedura disciplinară pentru alte profesii. Așadar, dacă s-ar ajunge la concluzia că, din economia prevederilor Codului de procedură civilă și ale Legii nr. 303/2004, Înalta Curte de Casație și Justiție nu poate judeca litigii în primă instanță în materie disciplinară (conform dispozițiilor art. 97 pct. 4 din Codul de procedură civilă) sau în apel [în interpretarea art. 51 alin. (3) din Legea nr. 317/2004 prin raportare la art. 7 alin. (2) din Legea nr. 76/2012], deoarece nu i-au fost atribuite competențe în acest sens, „o astfel de interpretare ar duce la o inegalitate în drepturi între magistrații sancționați disciplinar și procedurile disciplinare reglementate pentru orice alte categorii de persoane de Legea nr. 53/2003, Legea nr. 36/2005, Legea nr. 51/1995, Legea nr. 188/2000 sau Legea nr. 192/2006“. Datorită specificului profesiei de magistrat, Legea nr. 317/2004 stabilește în competența Completului de 5 judecători soluționarea „recursului“ declarat de magistrat împotriva hotărârii de sancționare a Consiliului Superior al Magistraturii, care, potrivit art. 24 din Legea nr. 303/2004, poate soluționa „cauzele în materie disciplinară potrivit legii și alte cauze date în competența lor prin lege“. Trebuie avut în vedere că reglementarea cuprinsă în art. 51 alin. (3) din Legea nr. 317/2004 a fost adoptată sub imperiul vechiului Cod de procedură civilă, care reglementa recursul întemeiat pe dispozițiile art. 304^1 din același Cod, pentru situația în care recursul pentru motive de netemeinicie era declarat împotriva unei hotărâri care, potrivit legii, nu putea fi atacată cu apel. Tocmai de aceea legiuitorul a prevăzut, în art. 7 alin. (2) din Legea nr. 76/2012, acea recorelare a căilor de atac, pentru a da posibilitatea asigurării unei căi de acces reale, de remediu efectiv, în situațiile în care este vorba de reglementări anterioare noului Cod de procedură civilă, care prevedeau doar calea de atac a recursului. Se mai susține că inegalitatea în drepturi procesuale a magistratului sancționat disciplinar rezultă și din inegalitatea de tratament ce rezultă din norma procesual penală. Mutatis mutandis, și în materia disciplinară a magistraților, Înalta Curte de Casație și Justiție ar trebui să poată judeca sub toate aspectele cauza disciplinară, din moment ce, prin Constituție, i s-a dat în competență soluționarea unor astfel de cauze. Egalitatea între puterile statului ar trebui să fie transpusă și din această perspectivă a drepturilor și garanțiilor procesuale oferite reprezentanților oricăreia dintre aceste puteri, respectiv și celor din puterea judecătorească. ...