Decizia CCR nr. 381/2018Punctul 6

6. Cât privește încălcarea art. 21 alin. (1) -(3) din Constituție și a art. 20 din Constituție, raportat la art. 6 și 13 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, referitoare la dreptul la un proces echitabil și la dreptul la un recurs efectiv, se susține că acestea dau expresie unei idei generale, potrivit căreia o protecție eficace a drepturilor omului nu poate fi realizată prin simpla consacrare a unor drepturi substanțiale, ci este necesar ca aceste drepturi să fie însoțite de garanții fundamentale de ordin procedural, care să asigure mecanismele corespunzătoare de punere în valoare. În acest sens se invocă jurisprudența de principiu a Curții Europene a Drepturilor Omului. Art. 51 alin. (3) din Legea nr. 317/2014 [dacă ar fi interpretat restrictiv, fără luarea în considerare a dispozițiilor art. 7 alin. (2) din Legea nr. 76/2012], oferă magistratului numai calea de atac a recursului împotriva hotărârii prin care a fost sancționat, fiindu-i în mod evident încălcat dreptul la un tribunal (în sensul de instanță cu plenitudine de jurisdicție). Accesul la justiție al magistratului sancționat disciplinar este limitat prin textul de lege criticat, acesta neavând posibilitatea de a beneficia de o deplină jurisdicție, de o analiză sub toate aspectele a contestației sale adresate pentru prima dată în fața unei instanțe de judecată. În cazul magistraților sancționați disciplinar, calea de atac a recursului, stabilită de art. 51 alin. (3) din Legea nr. 317/2004, nu asigură decât un acces limitat la o justiție independentă și echitabilă, întrucât nu este permisă critica de netemeinicie și nici administrarea de probe, altele decât înscrisurile. O astfel de limitare a dreptului la acces la justiție și a dreptului la un remediu judiciar efectiv afectează în mod flagrant dreptul de acces la instanță, ca fațetă a dreptului la un proces echitabil, consacrat de art. 21 din Constituție, cât și de art. 6 paragraful 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Se susține că, din moment ce hotărârea disciplinară emisă de Consiliul Superior al Magistraturii nu corespunde nici măcar unei judecăți în primă instanță în materie disciplinară, având în vedere calificarea de „instanță extrajudiciară“ dată chiar de Curtea Constituțională, în interpretarea textului constituțional al art. 134, atunci se impune cu necesitate asigurarea unei căi de atac devolutive, pentru asigurarea unui real acces la justiție. În acest sens se invocă deciziile Curții Constituționale nr. 148 din 16 aprilie 2003 și nr. 799 din 17 iunie 2011, prin care s-a statuat că dispoziția constituțională a art. 134 alin. (2) , potrivit căreia Consiliul Superior al Magistraturii îndeplinește rolul de instanță de judecată în materie disciplinară, nu poate interzice accesul liber la justiție al persoanei judecate de această „instanță“ extrajudiciară, fără încălcarea prevederilor art. 6 din Convenție. Totodată, este invocată Decizia Curții Constituționale nr. 774 din 10 noiembrie 2015, potrivit căreia rolul Consiliului Superior al Magistraturii, de instanță de judecată, nu atrage calificarea acestuia drept o instanță judecătorească, astfel că nu se poate interzice accesul liber la justiție al persoanei judecate de această „instanță disciplinară“. În continuare, autoarea excepției invocă jurisprudența relevantă a Curții Europene de Drepturilor Omului, respectiv, Hotărârea pronunțată în Cauza Oleksandr Volkov împotriva Ukrainei și Hotărârea pronunțată în Cauza Ramos Nunes De Carvalho E Sa împotriva Portugaliei. Lipsa unei căi de atac devolutive - ca remediu efectiv la dispoziția unui judecător sancționat disciplinar în fața unei instanțe independente, în sensul art. 6 din Convenție, este de natură să conducă la încălcarea drepturilor lui fundamentale la un proces echitabil, sub aspectul dreptului la un tribunal imparțial și independent, precum și la încălcarea dreptului la un remediu efectiv, care să-i permită analiza încălcării drepturilor sale subiectiv civile, sub toate aspectele. Acesta este și sensul dreptului consacrat constituțional prin art. 21, iar interpretarea sa trebuie făcută prin prisma art. 20 din Constituție, prin raportare la art. 6 și art. 13 din Convenție, care conțin dispoziții mult mai favorabile decât art. 51 alin. (3) din Legea nr. 317/2004. Argumentele mai sus expuse trebuie interpretate în mod sistematic, având în vedere și prevederile art. 24 din Legea nr. 304/2004, care conduc la aceeași concluzie privind calea de atac a apelului, și anume că Înalta Curte de Casație și Justiție are competența materială de a judeca apeluri, și chiar fonduri, în materie disciplinară, în virtutea art. 97 pct. 4 din Codul de procedură civilă. Hotărârea Consiliului Superior al Magistraturii nu este o „hotărâre“ pronunțată de o instanță din cele prevăzute de art. 126 alin. (1) din Constituție și art. 2 alin. (2) din Legea nr. 304/2004, care să aibă regimul juridic al hotărârii, reglementat de art. 424 alin. (1) din Codul de procedură civilă. Calea de atac reglementată de art. 51 din Legea nr. 317/2004 devine una iluzorie și lipsită de efectivitate în situația în care nu s-ar putea constitui într-un remediu care să răspundă concret și real nevoii unei analize de fapt și de drept a cazului disciplinar. ...