Decizia CCR nr. 247/2018Punctul 10

10. Avocatul Poporului apreciază că dispozițiile art. 65 alin. (1) din Codul de procedură penală sunt constituționale. Reține că instituția incompatibilității constituie un remediu procesual pentru situațiile în care prezumția de imparțialitate a procurorului sau organului de cercetare penală este pusă la îndoială. Procurorul și organul de cercetare penală declarat incompatibil este împiedicat să participe la activitatea procesuală desfășurată într-o anumită cauză, în acest mod fiind respectate principiile de drept privind imparțialitatea și obiectivitatea modului de soluționare a litigiilor deduse judecății. Prin urmare, textul de lege criticat constituie garanția desfășurării unui proces echitabil, cu respectarea tuturor drepturilor procesuale ale părților implicate. De asemenea, consideră că prin dispozițiile legale criticate nu se îngrădește accesul liber la justiție, prevăzut în art. 21 din Constituție, întrucât persoana interesată are posibilitatea, prin formularea unei cereri de recuzare, să restabilească echilibrul procesual întrerupt de existența unui caz de incompatibilitate. Astfel, dispozițiile legale criticate nu înlătură posibilitatea părților de a beneficia de drepturile și garanțiile procesuale instituite prin lege, în cadrul unui proces public, judecat de către o instanță independentă, imparțială și stabilită prin lege, într-un termen rezonabil. De asemenea, precizează că, prin dispozițiile legale criticate nu se aduce atingere principiului constituțional care consacră că justiția este unică, imparțială și egală pentru toți și nici celui care stabilește că procurorii își desfășoară activitatea potrivit principiului legalității, al imparțialității și al controlului ierarhic, sub autoritatea ministrului justiției. În plus, menționează că legiuitorul constituant a înțeles să confere procurorului un rol determinat în reprezentarea intereselor generale ale societății, din moment ce a așezat dispozițiile referitoare la Ministerul Public în capitolul referitor la „Autoritatea judecătorească“ și nicio lege organică sau ordinară nu poate să deroge de la textele constituționale. În ceea ce privește critica de neconstituționalitate față de art. 62 alin. (2) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, menționează că aceasta nu poate fi reținută, întrucât, în jurisprudența Curții Constituționale s-a stabilit că, examinarea constituționalității unui text de lege are în vedere compatibilitatea acestui text cu dispozițiile constituționale pretins violate, iar nu compararea prevederilor mai multor legi între ele și raportarea concluziei ce ar rezulta din această comparație la dispoziții ori principii ale Constituției. În caz contrar, se ajunge la concluzia că, deși fiecare dintre dispozițiile legale este constituțională, numai coexistența lor ar pune în discuție constituționalitatea uneia dintre ele. Invocă, în acest sens, Decizia Curții Constituționale nr. 486 din 11 decembrie 2003. Totodată, reține că, din analiza susținerii autorului excepției de neconstituționalitate, reiese că acesta apreciază că este necesară o completare a textului de lege criticat. Or, potrivit art. 2 alin. (3) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, republicată, „Curtea Constituțională se pronunță numai asupra constituționalității actelor cu privire la care a fost sesizată, fără a putea modifica sau completa prevederile supuse controlului“. În jurisprudența sa, Curtea Constituțională a statuat în mod constant că nu își poate asuma rolul de a crea, de a abroga sau de a modifica o normă juridică spre a îndeplini rolul de legislator pozitiv și nici nu se poate substitui legiuitorului pentru adăugarea unor noi prevederi celor instituite, întrucât ar contraveni art. 61 din Constituție, potrivit căruia „Parlamentul este [...] unica autoritate legiuitoare a țării“. ...