Decizia CCR nr. 209/2018Punctul 12

12. Autorii excepției susțin că aceste drepturi constituie un „bun“, în sensul art. 1 din Primul Protocol la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale. De aceea, prin întinderea în timp a măsurii de suspendare a plății drepturilor salariale disputate, și anume 7 ani, măsură care nu are aplicabilitate limitată în timp, este afectată substanța dreptului salarial, golind total de conținut dreptul de proprietate și trecând „silit“ bunul în proprietate publică. Din durata foarte mare a prelungirii suspendării, reiese și lipsa de proporționalitate a acestei măsuri, în raport de scopul legitim urmărit, cu atât mai mult cu cât, în motivarea actelor normative de suspendare a acordării acestui drept, legiuitorul face referire la aceeași situație de fapt, și anume la existența crizei economice. În acest sens, se susține că, soluționând cauze similare, prin Decizia nr. 314 din 5 iunie 2014, Curtea Constituțională a statuat că măsura suspendării anuale a plății drepturilor prevăzute de art. 4 alin. (4) din Legea nr. 341/2004, măsură adoptată deja pentru trei ani consecutivi, 2012, 2013 și 2014, nu poate fi repetată sine die, caz în care ar putea afecta proporționalitatea măsurii. De asemenea, prin Decizia nr. 872 din 25 iunie 2010, Curtea Constituțională a statuat că măsura restrângerii unor drepturi salariale trebuie să fie temporară. ...